— Ok, zise ea. Mersi!
Se gândi să adauge că trebuia mai întâi să afle unde erau şobolanii şi abia apoi, să găsească o cale de a-i stârpi, dar se răzgândi. N-avea niciun rost să-l enerveze şi mai tare. Părăsi grajdul şi porni înapoi spre casă, în timp ce rafalele de ploaie îi loveau faţa ca o mie de gloanţe minuscule. Poate că dispreţul lui Claude faţă de ea avea un motiv mult mai simplu decât îşi închipuia. Poate că, după ce lucrase timp de douăzeci şi şapte de ani pentru părinţii ei, ajunsese să le semene. În orice caz, trebuiau să înveţe să se înţeleagă, înainte ca situaţia să se înrăutăţească.
Julia îşi atârnă haina udă în vestibul, se schimbă în haine curate, găsi o lanternă într-un sertar din bucătărie şi urcă din nou la etajul al treilea, hotărâtă să găsească drumul spre pod. Poate că prima oară, scăpase din vedere uşa care ducea acolo. La urma urmei, erau tare multe camere, uşi şi dulapuri. De data aceasta, iscodi fiecare baie şi fiecare dormitor, pipăi pereţii, ciocăni interioarele şifonierelor şi cercetă toate tavanele, căutând chepenguri care puteau fi trase în jos.
Iar nu găsi nimic.
264
În cel din urmă dormitor, aflat la capătul holului principal, intră în ciudata cămăruţă suplimentară şi trase de întrerupătorul becului fără
abajur. Aşeză lanterna pe masa cu picioare de leu şi împinse la o parte cutiile de pălării, ca să ajungă mai aproape de perete. Dar se opri, cuprinsă brusc de nelinişte. Manechinul fără cap parcă o urmărea, judecând-o pentru că scotocea prin casă. Se simţea aproape ca şi cum mama ei ar fi privit-o cu atenţie, de pe lumea cealaltă.
Înainte să continue, târî manechinul afară din cămăruţă şi îl acoperi cu un cearşaf. După aceea, reveni înăuntru şi îşi lăsă degetele să
alunece de-a lungul lambriurilor, pentru a vedea dacă nu cumva trecuse cu vederea conturul unei uşi scunde, deşi părea un loc straniu pentru accesul spre pod, într-o casă atât de mare cum era conacul Blackwood. Căci, judecând după amprenta la sol a clădirii, podul trebuia să fie enorm.
Julia îşi aminti din nou că habar n-avea care era istoria conacului, cine-l construise sau cât de vechi era. Părinţii ei nu vorbeau niciodată
despre trecut, deci nu era de mirare că ea nu ştia nimic în legătură cu casa. Iar acum, după ce aflase că mama şi tatăl ei aveau secrete de ascuns, i se părea logic. Apoi, îi veni o nouă idee. Poate că nu reuşea să găsească drumul spre pod, deoarece cineva îşi dăduse seama că o să descopere acolo mai mult decât şobolani. În definitiv, podurile erau ca nişte muzee de istorie personală, locuri în care oamenii depozitau rămăşiţele vremurilor de mult apuse. Şi, uneori, răspunsurile la tainele familiei.
Mai hotărâtă ca oricând, Julia se ridică pe vârfuri şi pipăi marginile de sus ale zidurilor. Colţurile şi muchiile tavanului păreau groase şi solide. Atinse cu mâna peretele din fund, înaintând spre mijlocul acestuia, acolo unde tapiseria atârna deasupra mesei.
Şi atunci o văzu.
O mişcare abia perceptibilă..
Tapiseria flutura.
Îi atinse marginea cu mâna. Era rece, ca atinsă de o adiere glacială.
Tânăra apucă masa şi o trase de lângă zid. Era mai grea decât crezuse, dar un val de adrenalină făcu efortul să pară neînsemnat. Lanterna căzu cu zgomot pe duşumea, însă Julia n-o luă în seamă şi se întinse pentru a da jos galeria care susţinea tapiseria, străduindu-se să-şi
265
înfrâneze impulsul de a o smulge din perete. Spre surprinderea ei, galeria era bătută în cuie, nu sprijinită pe suporturi. Atunci observă, în spaţiul dintre bară şi capătul de sus al tapiseriei, o sfoară ce atârna lângă unul dintre inelele de prindere. Avea aceeaşi nuanţă de roşu ca tapetul, şi, dacă n-ar fi încercat să dea jos galeria, n-ar fi văzut-o niciodată. Julia săltă marginea de jos a tapiseriei, găsi ciucurele de la capătul sforii şi trase de el. Tapiseria se strânse ca o jaluzea.
Julia trase brusc aer în piept şi făcu un pas înapoi.
În perete era o uşă.
266
Capitolul 25
Lilly
La patru luni după prima ei apariţie cu Pepper în cortul cel mare, Lilly stătea alături de Cole în vagonul domnului Barlow, ţinându-şi o mână ocrotitoare peste partea de jos a pântecelui. Merrick şedea pe un taburet lângă masa de lucru din bucătărie, uitându-se lung la ea şi scuipând zeamă de tutun în chiuvetă.
— Cum adică nu poate să muncească? răcni domnul Barlow. Avem cele mai mari încasări din ultimii ani. N-are cum să-şi dea demisia acum!
Bărbatul lovi cu pumnul în masă, făcând paharele să zornăie şi aproape dărâmând o sticlă de whisky.
— Nu-şi dă demisia, spuse Cole. Doar…
— Intrăm în sezonul mai lent, îl întrerupse Lilly. O să fiu din nou gata de treabă, vara viitoare.
— Mă doare-n şpiţ în ce sezon suntem! zise domnul Barlow. O să
pierdem din câştiguri fără ea şi fără elefantul ăla!
— Refuz să-mi pun în pericol soţia şi copilul nenăscut, spuse Cole.
Dacă ea ar păţi ceva, aţi pierde numărul de tot.
— Există vreo posibilitate ca ăla mic să iasă albinos? întrebă
Merrick.
Cole şi Lilly nu-l luară în seamă. Domnul Barlow se prăbuşi în fotoliul său, negru la faţă.
— Fir-ar a naibii de treabă! Ştiam eu că-i prea frumos, ca să fie adevărat.
I se adresă lui Cole.
— Nu poţi să-i iei tu locul? Eventual, îţi punem o perucă şi te dăm cu un strat de fard alb.
Tânărul scutură din cap.
