Uşa, mai mică decât ar fi fost normal, n-avea niciun metru şi jumătate, iar tapetul, care acoperea latura superioară, şi lambriurile, ce îmbrăcau partea inferioară, se potriveau perfect cu restul peretelui.
Până şi lacătul fusese vopsit în roşu, cu tot cu belciuge, ca să nu iasă
în evidenţă. De ce s-ar fi străduit cineva atât de mult, să ascundă o uşă? Oare era intrarea în pod sau altceva?
Atunci, Julia întinse mâna către lacăt şi simţi o strângere de inimă.
Unde era cheia? Le încercă pe cele din legătura mamei. Niciuna nu mergea. Zgâlţâi lacătul, sperând că era rupt ori descuiat. Acesta nu se clinti. Împinse uşa cu ambele mâini, pentru a-i testa rezistenţa. Părea solidă. Cercetă fundul mesei, nădăjduind să găsească acolo cheia, lipită cu bandă adezivă. N-avu noroc. Pipăi interiorul îmbrăcat în catifea al sertarului mesei. Nici de data asta n-avu noroc. Descurajată, se opri în mijlocul încăperii şi privi în jur. Poate că vreun lambriu era desprins sau exista o ascunzătoare pe undeva. Apoi, se uită din nou la tapiseria făcută sul, sub galerie.
Cheia atârna într-un cârlig legat de galerie, ascunsă în spatele unuia dintre inelele de prindere.
— Cred că glumeşti! îşi zise Julia.
Luă cheia de pe cârlig şi o încercă în lacăt. Aceasta se potrivi, se răsuci şi îl descuie. Cu inima bubuindu-i în piept, tânăra trase lacătul din belciugele lui şi deschise uşa. Un val de aer stătut îi mângâie faţa, ca şi cum casa însăşi ar fi răsuflat, după zeci de ani în care îşi ţinuse respiraţia.
Spre surprinderea Juliei, deschizătura din spatele uşii era chiar mai mică decât uşa în sine, semănând cu o intrare făcută pentru copii.
Câte treizeci de centimetri despărţeau marginea superioară de toc şi pe cea inferioară de podea. Într-un contrast izbitor cu tapetul strălucitor şi cu lambriurile lustruite din afara uşii, deschizătura era înconjurată, pe trei laturi, de lemn putred şi viermănos, în vreme ce
270
mortarul de sub pragul strâmb crăpase şi căzuse, lăsând în urmă
cratere murdare, parcă ciupite de vărsat. Dâre negre de smoală se întindeau pe tencuială, asemenea cerii topite. Deschizătura îi amintea Juliei de casele abandonate sau de ascunzătorile pentru evrei, pe care le văzuse în fotografiile alb-negru de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Tânăra se înfioră. Oare uşa dosnică fusese acolo toată copilăria ei? Poate că într-adevăr trăia cineva în pereţi.
Lumina slabă ce răzbătea din cămăruţă cădea pe duşumeaua pătată a deschizăturii şi pe ceea ce părea a fi o primă treaptă. Julia luă
lanterna, o aprinse şi o îndreptă către uşă. Becul scoase la iveală o scară îngustă, cu trepte din lemn şi un amestec de cabluri electrice, care se întindeau, precum un şarpe negru, pe marginea tavanului înclinat. Zdrenţe de tapet galben atârnau pe zidurile scării ca nişte bucăţi de piele uscată, lăsând la vedere petice de şipci şi tencuială.
Locul părea strâmt, iar spaţiul aflat deasupra treptelor rămânea ascuns în întuneric.
Julia încremeni, cu inima săltându-i în piept. Poate ar fi trebuit să
aştepte şi să-l roage pe Fletcher să urce cu ea. Curând urma să se întunece, iar a doua zi, pe lumină, puteau merge împreună până sus.
Căci, dacă ar fi găsit şobolanii? Dacă o treaptă ar fi cedat, iar ea şi-ar fi rupt piciorul? Dacă una dintre scândurile podului ar fi pocnit şi i-ar fi prins glezna ca într-o capcană pentru urşi? Nimeni n-ar fi găsit-o zile în şir.
Apoi, îşi aminti că-i spusese lui Claude despre şobolanii din pod.
Dacă avea să dispară, bătrânul ştia unde s-o caute. În plus, nu mai putea să aştepte până a doua zi. Trebuia să afle ce se găsea dincolo de uşa ascunsă. De curiozitate a murit pisica, se gândi ea şi păşi în deschizătura umedă.
Urcă treptele una câte una, testând-o pe fiecare în parte, în vreme ce pânzele de păianjen i se agăţau de braţe şi de faţă. Aerul era muced şi înăbuşitor, iar tencuiala şi vopseaua uscată îi trosneau sub tălpi.
Julia înainta încet, luminând cu lanterna fiecare nivel al scării uzate, pentru a căuta porţiunile de lemn putred ori crăpat. La jumătatea drumului, o cuprinse ameţeala şi se opri. Se sprijini cu o mână de zid, ca să-şi păstreze echilibrul, după care îşi dădu seama că-şi ţinea răsuflarea. Inspiră adânc de câteva ori şi pe urmă îşi reluă drumul.
271
Aproape de capătul scării, îndreptă lanterna către tavan. Cercul de lumină dezvălui scânduri de lemn şi grinzi neşlefuite, ce se înălţau deasupra ei ca măruntaiele unui bătrân vapor răsturnat.
Podul.
Când ajunse, în sfârşit, pe ultima treaptă, Julia învârti lumina lanternei prin interiorul care era mai mare decât şi-l închipuise. Iar ziua ploioasă îl făcea să fie şi întunecat, astfel încât marginile cele mai îndepărtate ale întinsei încăperi să rămână în umbră. Lucarnele erau puţine, rare şi acoperite cu o pojghiţă de mucegai şi urme de apă.
Înăuntru domnea o linişte atât de adâncă, încât se auzeau scârţâitul casei şi susurul ploii care se scurgea prin jgheaburile pline de frunze.
Fiecare centimetru de spaţiu era ocupat, cu excepţia unor poteci înguste, ce şerpuiau printre obiecte normale pentru un pod (cufere şi măsuţe de toaletă vechi, oglinzi şi dulapuri, rame goale şi portrete decolorate, cărţi şi seturi de porţelanuri, cutii, lăzi şi încă un manechin fără cap), toate pline de praf şi pânze de păianjen.
Nu era de mirare că umblau şobolanii pe acolo. Era un paradis al rozătoarelor. Dar cum avea să afle Julia pe unde intrau dăunătorii, darmite să mai şi cerceteze toate lucrurile alea, în căutarea unor indicii despre sora ei moartă ori despre cine ştie ce păcate or fi ascuns părinţii ei?
Tânăra oftă şi porni pe una dintre cărările strâmte, încercând tăria podelei pe măsură ce înainta. Aceasta gemea şi pârâia, dar părea zdravănă. Pe peretele din fundul podului erau agăţate, cu ajutorul unor sârme ruginite, câteva portrete şi peisaje spălăcite, ale căror rame stăteau înclinate la nimereală. Julia se îndreptă către ele.
Când ajunse în dreptul tablourilor, se opri brusc. În perete, la treizeci de centimetri distanţă de podea, mai era o uşă.
— Ce naiba? îşi zise ea.
Acum, însă, nu mai fu nevoită să caute cheia. O văzu agăţată întrun cui de lângă rama uşii. Descuie, răsuci mânerul, iar balamalele scârţâiră şi se întoarseră spre interior. Julia trase adânc aer în piept şi călcă peste pragul înalt, pătrunzând într-o altă parte a podului. Spre surprinderea ei, aceasta era pustie, cu excepţia unei biblioteci goale şi a două scaune cu spătare înalte.
Atunci văzu o a treia uşă.
272
Capitolul 27
Lilly
Dincolo de pereţii vagonului în care dormeau Lilly şi Cole, soarele ardea şi era o atmosferă apăsătoare. Pământul se întindea neted cât vedeai cu ochii, iar parcela pe care se instala circul era acoperită cu iarbă uscată, de culoarea fânului. Salahorii tocmai înălţau „oraşul”
format din corturi, aşa că aerul se umpluse de troncănitul scărilor, de strigăte, de înjurături şi de tropotele atelajelor cu câte patru cai. Se aflau în Broken Arrow, Oklahoma, iar dacă estimările lui Lilly erau corecte, trecuseră doi ani de când ea şi Pepper îşi făcuseră, chiar în acele locuri, prima apariţie sub acoperişul cortului cel mare.
