— Dumnezeule! îşi zise tânăra. Cât de mare e podul ăsta?
Tremurând de nerăbdare, dădu să străbată cea de-a doua încăpere.
Dar se opri brusc, cu umerii strânşi, cu toate simţurile treze. Poate că
acea parte a podului fusese golită şi zidită, fiindcă podeaua era putredă. Lumină scândurile duşumelei, căutând crăpături şi semne de şubrezire. Nu existau. Apăsă cu un picior lemnul din faţa ei. Părea solid. Trase adânc aer în piept, apoi traversă cu grijă podul, controlând fiecare pas, până când ajunse la cea de-a treia uşă.
Era încuiată cu un lacăt.
— Rahat! exclamă Julia.
Lăsă raza lanternei să alunece pe podea şi pe perete, în căutarea cheii, cercetând cărămizile şi mortarul pentru a vedea dacă nu cumva exista un cârlig ori vreo ascunzătoare. Scotoci şi deasupra tocului uşii, pipăind orbeşte marginea îngustă, dar nu găsi decât praf. Oftând adânc, Julia încercă să se gândească. Dacă nu reuşea să dea de cheie, putea să dărâme uşa. La urma urmei, era casa ei şi n-avea decât să
facă ce poftea. O împinse de câteva ori cu umărul. Lacătul şi belciugele zăngăniră, însă uşa nici nu se clinti. Parcă ar fi încercat să
mişte zidul de cărămidă.
— Fir-ar al dracului să fie! zise ea.
300
Îşi masă umărul şi se uită încruntată la uşă. Putea încerca s-o despice cu un topor. Poate că Fletcher avea să reuşească. Ori poate că
el era îndeajuns de puternic, încât să rupă încuietoarea. Cu ideea asta în minte, Julia apucă lacătul, pentru a-l studia îndeaproape. Brida era aşezată la locul ei, însă braţul nu-i fusese împins în corpul lacătului.
Uşa fusese tot timpul descuiată.
Mustrându-se pentru că nu verificase mai devreme, Julia îl desprinse din belciuge şi deschise uşa. Îndreptă lanterna spre interior şi fu cât pe ce să cadă jos de uimire.
Lumina scosese la iveală un dormitor îngust, cu o măsuţă de toaletă, un şifonier şi un pat din fier ruginit, aşezat într-un ungher acoperit cu tapet. Pe pereţi şi pe tavan atârnau flori de hârtie, cu petalele decolorate, pleoştite şi înnegrite de praf. Patul părea recent folosit, păstrând o urmă de cap pe pernă şi având plapuma roşie, prăfuită, împinsă la o parte. Vizavi de el, pânzele de păianjen învăluiau o masă albă de răchită, un balansoar şi o bibliotecă scundă.
Lângă balansoar, o căsuţă pentru păpuşi, plină cu piese de mobilier în miniatură şi cu gândaci morţi, stătea aşezată pe un cufăr de lemn, alături de trei păpuşi din porţelan, puse într-un landou de răchită.
Feţele lor murdare erau crăpate, iar părul le atârna, încâlcit, sub un strat gros de praf, plin de pânze de păianjen. Una dintre ele o privea pe Julia pe sub o pleoapă căzută, ca şi cum ar fi încremenit, tocmai când făcea cu ochiul.
Tânăra stătea şi se holba, prea uluită ca să se mişte. De ce, în podul conacului Blackwood, exista un dormitor ascuns în spatele a trei uşi încuiate? Cine naiba dormise acolo? Şi de ce?
Judecând după jucării, fusese vorba despre un copil. O fetiţă.
Fiori ca de gheaţă urcară pe ceafa Juliei. Cum putuse cineva să facă
asta? Cum putuse cineva să închidă un copil într-un dormitor din pod? Şi din ce motiv? Era de neînchipuit şi al dracului de înfiorător.
Apoi, observă Biblia îmbrăcată în pânză de pe noptieră şi crucifixul de pe perete, moment în care ştiu. Mama ei avusese un amestec.
— Doamne Dumnezeule! şopti Julia.
Îi veniră în minte cuvintele din jurnalul tatălui ei: Ne-am îngropat întâia născută. Odihnească-se în pace.
301
Dumnezeu să-i ocrotească sufletul în Rai. Şi Domnul să neajute pentru ce-am făcut.
Scârba şi furia se înnodară strâns în stomacul Juliei, îngreţoşând-o.
Însemnarea lăsată de tatăl ei menţiona că îşi îngropaseră întâia născută, nu nou-născuta. Putea să fi fost un copil mai mare.
Îndeajuns de mare, încât să se joace cu păpuşile şi să facă flori din hârtie. Îndeajuns de mare, încât să citească. Se poate să fi fost vorba despre sora mea, se gândi Julia. Genunchii i se înmuiară. Ce naiba făcuseră părinţii ei? Îşi ţinuseră propriul copil încuiat în camera aceea? Oare ea murise chiar acolo, în patul cel mic? Şi de ce o ascunseseră? Era bolnavă? Diformă? Nelegitimă?
Julia îşi mai aminti ceva şi îşi duse mâna la stomac, simţind brusc că-i vine să vomite. Mama îi spusese mereu că o să se întâmple lucruri rele dacă nu-i cuminte. Oare asta păţise sora ei? Mama o încuiase, pentru că nu fusese cuminte? Cine ar face una ca asta?
Tânăra scutură din cap. Nu, nu putea fi ăsta motivul. Trebuia să se fi întâmplat altceva. Mama era severă, dar nici chiar aşa. Nu? Iar tata n-ar fi acceptat. Atunci îi veni o altă idee. Poate că de aceea tatăl ei se apucase de băut, ca să-şi înece vinovăţia.
Copleşită de senzaţia că nu-şi cunoştea câtuşi de puţin părinţii, Julia începu să tremure. Îşi dorise răspunsuri în legătură cu copilăria ei nefericită, iar acum le afla. Tot timpul, mama o învinovăţise pe ea pentru alcoolismul şi moartea tatei, dar altceva se petrecuse în conacul Blackwood, ceva izvorât parcă direct dintr-un coşmar. Iar acum, Julia avea să ajungă la miezul poveştii, oricât de îngrozitor ar fi fost. Voia sau nu, deja nu mai exista cale de întoarcere.
Luându-şi inima în dinţi, intră în cameră şi lumină cu lanterna colţurile întunecate. Mirosul stătut de lemn vechi şi praf cald umplea aerul, fiind mai intens decât în restul podului şi acoperind un iz rânced, ce-i amintea Juliei de zilele în care găsea şoareci morţi în Big Al’s Diner. Tânăra îşi târî picioarele înspre pat (nu ştia sigur dacă se mişca încet din cauza fricii ori a uimirii) şi încercă să aprindă veioza de pe noptieră. Comutatorul păcăni, dar nu se întâmplă nimic. Julia plimbă raza lanternei în sus şi în jos, de-a lungul aşternutului.
Cearşaful mototolit şi faţa de pernă boţită erau pline de pete galbene
302
şi maronii, în diverse nuanţe, pe alocuri suprapuse.
Julia se duse la lucarnă şi încercă să se uite afară. Geamul era presărat cu petice de mucegai negru, dar tot putea să vadă, prin ploaie, clădirea masivă a grajdului şi norii cenuşii ce alergau pe deasupra acoperişului ţuguiat. Îşi închipui o fetiţă, sora ei, stând în acelaşi loc, privind afară şi întrebându-se ce se afla dincolo de fereastra murdară. Simţi cum pielea braţelor i se face ca de găină. Cu cât stătea mai mult în camera aia, cu atât mai tare îi venea să vomite.
Durerea şi disperarea atârnau în jurul ei ca o povară.
Ceva bufni în spatele ei. Julia se întoarse şi roti lumina lanternei prin încăpere, în vreme ce inima îi bătea cu putere. Poate că, la urma urmei, nu erau şobolani în pod. Poate că, de la bun început, sora ei fusese cea care făcuse zgomotele ce răzbăteau prin tavane şi prin pereţi. Juliei i se zbârli părul de pe ceafă.
