🌏🌏"Viața care i s-a dat" de Ellen Marie Wiseman

— Hei! zise ea.

Nu auzi decât scârţâitul casei şi ploaia scurgându-se prin jgheaburile pline de frunze.

— E cineva acolo?

Nimic.

Dârdâind şi mai tare, tânăra se lăsă încet în genunchi şi se uită sub pat. Lumina tremurătoare a lanternei scoase la iveală praf şi pânze de păianjen, dar nicio fiinţă vie nu-i întoarse privirea Juliei. Aceasta se ridică în picioare, trase adânc aer în piept şi încercă să-şi potolească

bubuitul inimii.

— Eşti ridicolă! şopti ea. Nu-i nimeni aici, în afară de tine.

Asta dacă nu cumva sora ta supravieţuieşte mâncând şobolani.

Îşi alungă imaginea din minte şi învârti încă o dată raza lanternei prin cameră. Nimic nu se clinti. Strânse din dinţi şi se apropie puţin câte puţin de şifonier. Uşa era întredeschisă. O deschise de tot şi lumină interiorul. Pe suportul pentru umeraşe atârnau rochii mâncate de molii şi bluze îngălbenite, iar jos erau înşirate câteva perechi de pantofi pentru fetiţe. Dar nu erau încălţări destinate unui copil mic. Păreau îndeajuns de mari, încât să i se potrivească unuia de şapte sau opt ani. Dumnezeule, câtă vreme a stat ea aici? Toată viaţa?

Sau numai după ce a crescut suficient cât să se poarte rău?

În colţul de jos al şifonierului, zăcea făcută ghem o haină care

 303 

semăna cu o rochie albă. Julia întinse mâna, ca s-o ridice, apoi scoase un ţipăt şi sări înapoi. Pe rochie, lipit de peretele dulapului, stătea întins un mic schelet, cu şira spinării maronie şi plină de praf. Tânăra rămase cu ochii pironiţi în şifonier, gâfâind şi încercând să-şi vină în fire. Dacă scheletul aparţinuse unui copil, nu ştia ce avea să facă în continuare. Să urle? Să verse? Să sune la poliţie? Îşi ţinu respiraţia şi se uită din nou cu atenţie. Lanterna lumina nişte coaste mici, maronii, un craniu alungit, cu dinţi ascuţiţi şi o coadă segmentată.

Păreau a fi rămăşiţele unei pisici. Julia răsuflă şi se îndreptă. Slavă

Domnului că nu erau ale unui copil, deşi găsirea unui schelet de pisică rămânea ceva tulburător. Oare biata creatură fusese lăsată

singură, acolo sus, ca să moară de foame? Cine ar fi făcut un lucru atât de oribil?

Aceiaşi oameni care au zăvorât o fetiţă în podul ăsta! ţipă mintea Juliei. Părinţii tăi!

Îşi închipui o copilă citind în balansoar sau servindu-şi păpuşile cu ceai, la masa de răchită. O vedea în pătuţ, cuibărită lângă pisica ei dragă, încercând să priceapă de ce se simţea aşa de pierdută şi de neiubită. Deodată, Julia fu copleşită de un profund sentiment de singurătate şi suferinţă, ca şi cum toate emoţiile absorbite în pereţii dormitorului ar fi fost eliberate în acelaşi timp. Fie asta, fie fantoma surorii ei se afla cu ea în cameră.

Era mai mult decât putea să îndure. Biruită de impresia că

rămăsese blocată într-un coşmar sau într-un film de groază, ieşi în fugă din încăpere, închise uşa şi traversă podul compartimentat.

După ce trecu de cea de-a doua uşă, alergă cu paşi mărunţi prin labirintul de cărţi, cutii şi rafturi prăfuite, îndreptându-se către scara ascunsă, în vreme ce panica punea stăpânire pe mintea ei. Dacă uşiţa de la baza treptelor era închisă şi încuiată? Dacă avea să rămână

captivă acolo pentru totdeauna? Era o idee absurdă, dar când văzu lumina slabă licărind prin deschizătura din podea ce ducea către scară, un val de uşurare îi inundă trupul. Uşa de jos era deschisă.

Ţinându-se cu o mână de peretele zgrunţuros, iar cu cealaltă

strângând lanterna, coborî treptele care, cumva, îi păreau mai înguste şi mai abrupte ca înainte. Ajunsă la capăt, închise şi încuie uşa, perfect conştientă că n-avea niciun motiv s-o facă şi, în acelaşi timp,

 304 

simţind cum o părticică speriată din ea şi-o imagina pe sora ei trăind încă în pod şi furişându-se afară în toiul nopţii. Iar, după atâţia ani petrecuţi singură, acolo sus, trebuia să-şi fi pierdut minţile. Era un gând ridicol şi nebunesc, dar, pe de altă parte, Julia nu crezuse niciodată că o să găsească un dormitor ascuns în podul casei părinteşti. Fără a se mai deranja să coboare tapiseria ori să aşeze masa cu picioare de leu la locul ei, părăsi cămăruţa şi coborî în grabă la primul etaj.

În cabinetul de lucru al tatălui ei, luă de pe birou jurnalul acestuia şi, cu degete tremurătoare, îl deschise la prima pagină. Însemnarea ce marca moartea surorii ei fusese făcută în 1940. Pe atunci, Julia avea doi ani. Tânăra se prăbuşi pe fotoliu, cu gândurile gonindu-i prin minte şi cu stomacul zvârcolindu-se. În timp ce sora ei stătea zăvorâtă în pod, ea era jos, jucându-se, râzând sau trăgând câte un pui de somn, fără să aibă habar despre ororile ce se petreceau cu câteva etaje mai sus. Nu existase niciun şobolan în pereţii conacului Blackwood. Doar o fetiţă ascunsă în pod.

Era îngrozitor, de neconceput, ireal.

 305 

Capitolul 29

Lilly

A doua zi după ce Pepper îl omorâse pe Merrick, la ora douăsprezece şi jumătate noaptea, Lilly şi Cole se furişară afară din vagonul de dormit, cu valizele în mâini şi cu Phoebe adormită într-un sling din pânză prins de pieptul lui Cole, neştiind că părinţii ei o purtau spre un viitor incert. Noaptea era umedă şi liniştită, iar semiluna arunca raze albăstrui asupra trenului, a pământului şi a copacilor, luminându-le drumul, doar cât să poată vedea pe unde mergeau. Cole avea un felinar în rucsac, dar nu îndrăznea să-l folosească înainte de a ajunge suficient de departe, încât să nu mai poată fi prinşi.

Mai devreme, discutaseră ore în şir despre ce avea să însemne salvarea lui Pepper pentru familia lor şi hotărâseră că, în ciuda riscurilor la care se supuneau, luând-o de la capăt doar cu hainele pe care le aveau şi cu ceva bani, n-ar mai fi putut trăi cu ei înşişi dacă ar fi stat pe margine şi n-ar fi făcut nimic. Cole spera să găsească un alt circ dispus să-i primească împreună cu un elefant gratuit, fie el şi

„scăpat de sub control”. Căci, unde altundeva ar mai fi putut o albinoasă, un elefant şi un artist care trăise toată viaţa la circ să

primească o cât de mică şansă la un nou început? Dacă planul eşua, nu era sigur ce aveau să facă. Dar Lilly insistase să încerce.

După ce luaseră hotărârea, îl chemaseră pe Hank în vagonul lor pentru a-şi lua rămas bun. El fusese de acord că Pepper trebuia salvată şi voise să vină cu ei, dar Cole îl refuzase, în caz că aveau să fie prinşi. Hank înţelesese şi-i pusese să promită că vor găsi o cale de a-l anunţa unde au ajuns şi dacă sunt în siguranţă. Apoi, o luase pe Phoebe în poală şi o sărutase pe obraji, până când micuţa se săturase şi voise la mama ei. Lilly îl îmbrăţişase, iar Cole îi făgăduise că o să se revadă şi că o să-i dea de ştire dacă, în noul lor adăpost, o să se ivească vreun post pentru un îngrijitor de elefanţi cu experienţă. Până

la plecarea bătrânului, toţi aveau ochii în lacrimi.

Acum, Lilly mergea pe lângă tren în urma lui Cole, cu frica şi adrenalina vâjâindu-i prin vene, în timp ce un strat subţire de

 306 

sudoare îi acoperea fruntea. Simţea că e la un pas de a-şi pierde cumpătul. Fie că aveau să fie prinşi, fie că nu, cine ştia ce urma să se întâmple. Când ajunseră la vagonul elefanţilor, Cole se opri, ţinându-şi umerii încovoiaţi, şi ridică o mână. Lilly rămase pe loc în spatele lui şi aşteptă până când el împinse încet uşa, tresărind la fiecare scrâşnet al metalului. Când vagonul fu, în sfârşit, complet deschis, Cole rămase să stea de pază, iar Lilly urcă înăuntru, străbătu tiptil culoarul central şi se ghemui lângă Pepper, rugându-se să-l poată convinge pe elefantul rănit şi îndurerat să coboare din tren, fără prea mult zgomot. Pepper zăcea întinsă pe paie, cu obrajii zbârciţi brăzdaţi de lacrimi uscate. Lilly îşi trecu o mână blândă peste urechea ei uriaşă, iar Pepper deschise ochii şi săltă capul. Trompa ei lungă se desfăcu precum o ferigă şi se întinse către braţul lui Lilly.