— Sus! îi şopti aceasta. Scoală-te, fetiţo!
Pepper gemu şi se căzni să se ridice în picioare. Flossie şi Petunia îşi lungiră gâturile, ca să afle ce se petrecea, şi începură să fornăie, când o văzură pe Lilly. Fata se duse la ele şi le mângâie trompele, şoptindu-le că ar trebui să se culce la loc. Elefanţii suspinară, hârâind încet, apoi îşi lăsară trompele în jos. Lilly descuie lanţul cu care era prins piciorul lui Pepper, îl înfăşură în jurul gleznei animalului şi îl prinse bine. Pe urmă se îndreptă către uşă, sperând că impunătoarea creatură va fi dispusă şi capabilă să iasă din vagon, fără să folosească
rampa. Altfel, ar fi durat prea mult şi ar fi făcut prea mare gălăgie.
Pepper ieşi din boxă şi se luă după ea, iar Lilly se dădu jos din tren.
Ajunsă în uşa deschisă, Pepper şovăi, fără îndoială zăpăcită şi chinuită de durere. Lilly o imploră încet să coboare, mângâindu-i picioarele cât nişte farfurii şi spunându-i că totul o să fie bine.
Elefantul se legăna înainte şi înapoi, cuprins de îndoială. Sub ochii lui Cole, care le urmărea cu un aer îngrijorat, Lilly simţea cum panica îi umple pieptul. Dacă trebuia folosită rampa, sigur aveau să fie prinşi.
Dar Pepper păşi în sfârşit afară din vagon şi masivul ei trup cenuşiu se cutremură când piciorul din faţă atinse pământul. Elefantul mormăi din adâncul gâtului, dar înaintă, rămânând cu partea din spate ridicată în aer şi cu picioarele din faţă pe sol. Preţ de o clipă, în care inima i se opri, Lilly crezu că Pepper o să cadă. Dacă s-ar fi rănit, s-ar fi terminat cu ei. Însă, animalul reuşi să-şi tragă afară un picior din
307
spate, punându-l, apoi, jos şi pe celălalt, iar Lilly putu să respire din nou.
După ce Pepper scăpă din vagon şi se aşeză din nou pe toate cele patru picioare, Cole împinse încet uşa la loc şi porniră către capătul trenului. Elefantul înainta greoi pe urmele lui Lilly, oprindu-se sau încetinind, odată cu ea. Împreună, ocoliră cu grijă vagonul domnului Barlow şi cabina frânarului, apoi o luară pe lângă şine, îndepărtându-se de Circul Fraţilor Barlow. Lilly nu mai auzea decât sângele care-i alerga prin vene şi inima care-i zvâcnea îngrijorată în piept. Din când în când se întorcea, ca să se asigure că Pepper mai era în spatele lor.
Silueta elefantului se clătina în lumina slabă a lunii, iar aripile întunecate ale urechilor se mişcau încet înainte şi înapoi, în vreme ce picioarele puternice păşeau apăsat de-a lungul căii ferate, amintind de membrele unei creaturi preistorice.
Când Lilly fu convinsă că scăpaseră neobservaţi, îşi descleştă fălcile şi îşi domoli bătăile inimii. Îl luă de braţ pe Cole şi, aproape topită de uşurare, se sprijini de umărul lui, continuând să înainteze pe lângă
şinele de tren. Phoebe încă dormea dusă în leagănul improvizat, iar căpşorul blond îi sălta pe pieptul tatălui, în ritmul paşilor lui. Nici Lilly, nici Cole nu scoteau vreo vorbă, fiecare fiind pierdut în propriile gânduri şi temeri legate de viitor. Nu ştiau decât că mergeau spre vest, către un oraş pe nume Waverly, unde se zvonea că Circul Lumea Scânteilor urma să fie înghiţit de Ringling. Dacă ei trei nu aveau să fie preluaţi de acesta din urmă, cel puţin urmau să aibă mai multe şanse de a-şi găsi un nou circ împreună cu cei rămaşi de la Lumea Scânteilor, decât cu vechii lor colegi. Lilly deja născocise un nou număr cu Pepper, unul care-i includea pe Cole şi Phoebe, şi tocmai îl repeta în minte, pentru a se linişti.
Atunci, zări o siluetă pe şine şi se opri brusc. Cole mai făcu un pas, după care se opri şi el. Omul care venea spre ei părea foarte voinic, cu umerii laţi şi un cap neobişnuit de mare.
Era Viktor.
Cole o trase pe Lilly de pe şine, înspre un şir de copaci.
— Hai! îi zise ea lui Pepper, vorbind cât îndrăznea de tare.
Elefantul o urmă, zdrobind ca un tanc hăţişul uscat.
— Rămâneţi pe loc! strigă Viktor. Taurul ăla nenorocit nu scapă
308
aşa uşor!
Aprinse o lanternă şi o îndreptă către ei. Lilly şi Cole încremeniră, iar ea îl luă de braţ, simţind cum îi îngheaţă sângele în vene. Viktor avea o armă.
309
Capitolul 30
Julia
În dimineaţa ce urmă găsirii scării ascunse, care ducea în pod, Julia se smulse din pat şi se uită pe fereastră. Spre surprinderea ei, ieşise soarele, iar Claude deja stivuise, în curtea laterală, crengile şi beţele rămase după furtuna cu polei. Tânăra îşi aruncă ochii spre ceasul de pe noptieră. Era nouă şi jumătate. Cum naiba dormise aşa de mult?
Apoi, îşi aminti cum descoperise dormitorul din pod şi se trânti, la loc, pe pat. Mintea ei parcă trăise o mie de ani şi, din nu se ştie ce motiv, corpul îi era cuprins de dureri pe măsură. Fie asta, fie se molipsise de vreo boală. Ba nu, nu era bolnavă. După ce aflase despre existenţa surorii ei, găsise dormitorul tainic şi reflectase fără încetare la faptele părinţilor ei, nu era de mirare că voia să doarmă. Avea prea multe de analizat deodată şi ar fi vrut ca totul să dispară. Însă trebuia să afle adevărul. N-avea de ales.
Se îmbrăcă, merse în bucătărie şi se opri lângă chiuvetă, cu ochii pe geam. Cum naiba avea să pună toate informaţiile cap la cap? De ce fusese sora ei încuiată în pod? Şi pentru câtă vreme? Ce se întâmplase cu ea? Oare părinţii lor avuseseră vreun amestec în moartea ei? Unde era îngropată? Exista un certificat de naştere? Unul de deces? Oare femeia albinoasă, Lilly, avusese ceva de-a face cu povestea asta sau ea reprezenta o chestiune complet separată? Era posibil ca fetiţa să fi fost copilul lui Lilly, un urmaş ilegitim, ascuns într-un mod ruşinos, atunci când mama aflase despre aventură?
Pesemne că existau şi alte indicii în pod, însă Juliei i-ar fi trebuit luni întregi pentru a cerceta totul şi nu mai putea să aştepte atât. În plus, nici n-ar fi ştiut de unde să înceapă. Mama şi tatăl ei n-ar fi vrut să se afle despre copilul pe care-l ascundeau în pod, deci probabil că
Julia n-avea cui să-i pună întrebări. Totuşi, cineva, undeva, trebuia să
ştie ceva. Atunci îi veni ideea. Exista o persoană care fusese tot timpul prin preajmă.
Claude.
Tânăra îşi puse cizmele şi o haină, ieşi pe uşa din spate şi porni cu paşi hotărâţi către grajd. Bătrânul era la masa de lucru din biroul
310
administrativ, ocupându-se de acte. Îşi ridică ochii, când o auzi intrând.
— ’Neaţa, zise el, după care îşi coborî din nou privirea spre munca lui.
— ’Neaţa, răspunse Julia.
Rămase de cealaltă parte a mesei, ţinându-şi mâinile în buzunare, pentru a le opri din tremurat. Nu ştia ce-o îngrijora mai mult: faptul că el urma să-i spună adevărul sau eventualitatea ca bătrânul să
refuze, din nou, să-i vorbească.
— Văd că ai curăţat curtea, începu ea.
