— De ce nu?
— Până să-mi spună tatăl tău, era…
Bătrânul se mişcă pe scaun.
— Ce era?
— Era prea târziu.
— Prea târziu pentru ce?
El îşi încleştă fălcile, făcându-şi tâmplele să zvâcnească.
— Pui întrebări la care nu ştiu să răspund.
Julia abia se abţinea să nu arunce cu hârtiile în el.
— Nu pricep de ce minţi, spuse ea. Părinţii mei au murit. Deci, pe cine aperi?
— Nu apăr pe nimeni.
— Sora mea a murit acolo, sus? A scăpat? Trebuie să aflu ce s-a întâmplat!
— Ţi-am zis, nu mai ştiu nimic. Mi-am făcut un scop din a nu şti.
Julia trânti hârtiile pe masă, iar ochii i se umplură de tristeţe şi dezgust. Câteva foi alunecară în poala lui Claude, însă bătrânul nu făcu niciun gest ca să le adune. Julia se duse la uşă, de unde întoarse o privire furioasă către el.
— Atunci, eşti exact la fel de vinovat ca părinţii mei, spuse ea şi ieşi.
314
Capitolul 31
Lilly
— Nu mai suport mult, îi zise Lilly lui Cole. Ce-o să ne facă
domnul Barlow, pentru că am furat-o pe Pepper?
Stăteau pe canapea, încuiaţi în vagonul lor de dormit, oprit în locul în care Pepper îl omorâse pe Merrick. Salahorii şi paznicii stăteau de strajă la uşi şi la ferestre. Trecuseră aproape cincisprezece ore de când Viktor îi silise, sub ameninţarea armei, să urce înapoi în tren, iar Lilly nu-şi putea lua gândul de la cele trei păsări intrate în cortul cel mare în timpul tornadei. Trei păsări, trei morţi. Merrick pierise, deci cine urma? Ea şi Cole?
— Nu ştiu, răspunse tânărul. Dacă avea de gând să cheme poliţia şi să ceară arestarea noastră, ar fi făcut-o deja. Cunoscându-l, bănuiesc că-şi născoceşte propria pedeapsă.
Lilly, cu ochii arzând de lacrimi, îşi strânse fiica la piept şi îi sărută
creştetul capului.
— Dacă noi păţim ceva, cine o să aibă grijă de Phoebe?
Cole o cuprinse cu braţul.
— Încearcă să nu-ţi faci griji. O să vorbesc eu cu domnul Barlow.
Poate o să ne lase să lucrăm pe gratis timp de câţiva ani. Sau aş putea să încasez eu pedeapsa pentru amândoi. Orice s-ar întâmpla, n-o să
fii despărţită de fetiţa noastră, îţi promit.
Lilly închise ochii şi îşi îngropă nasul în părul mătăsos al lui Phoebe. Ce făcuseră? Nu doar că rataseră salvarea lui Pepper, dar puseseră în pericol şi viitorul fiicei lor.
Chiar atunci, răbufni de afară pufăitul ritmic al unei locomotive.
Un tren scurt trecu pe lângă ferestrele vagonului lor, iar frânele de fier se strânseră şi scrâşniră, se strânseră şi scrâşniră. Cole se ridică şi dădu la o parte perdeaua, ca să se uite.
— Dumnezeule! zise el încet.
— Ce e?
Lilly o aşeză pe Phoebe pe canapea şi se duse la geam. De cealaltă
parte a unui al doilea rând de şine, o mulţime de localnici se strânseseră împrejurul gării. Bărbaţi, femei şi copii umpleau toate
315
locurile disponibile, cocoţându-se pe vagoane de marfă părăsite, şezând în uşile deschise ale trenurilor sau stând în picioare pe treptele turnului de apă şi pe butoaie răsturnate. Adulţii îşi dădeau coate, pentru a căpăta un loc din care să vadă mai bine, în timp ce copiii ţineau în mâini baloane, mâncau floricele de porumb şi vată pe băţ sau se jucau leapşa în faţa peronului. Şase bărbaţi instalau aparate de fotografiat.
— Ticălosul chiar că a dat sfoară în ţară, spuse Cole. Probabil că a făcut un anunţ în timpul spectacolului din după-amiaza asta.
— Crezi că a vândut bilete? întrebă Lilly.
