În ciuda faptului că Lilly stătea pe spinarea elefantului, domnul Barlow îi făcu din nou semn macaragiului. Acesta trase maneta, troliul se puse în mişcare, iar cablul se întinse. Lilly îşi pierdu echilibrul şi căzu în genunchi. Fu cât pe ce să alunece de pe spatele lui Pepper, dar se agăţă de lanţul din jurul gâtului ei. Femeile scoaseră sunete de uimire şi îşi strânseră copiii lângă poalele fustelor, în vreme ce bărbaţii îşi lungeau gâturile, ca să vadă mai bine. Cole se repezi la macara, se căţără pe o latură a ei, îl apucă pe macaragiu de cămaşă şi îl trase afară din cabină. Apoi se aşeză pe locul maşinistului, împinse maneta în faţă şi cablul se înmuie. Lilly se ridică în picioare şi reîncepu bătălia cu lanţul. Viktor se urcă pe vagonul care susţinea macaraua, îl prinse pe Cole de guler şi îl lovi cu putere, în faţă. Tânărul se lăsă într-o parte, aparent pierzându-şi cunoştinţa, după care se îndreptă şi înfipse un pumn în maxilarul cât o lopată de cărbuni al lui Viktor. Netulburat, acesta îl izbi din nou pe Cole, mai tare, apoi îl târî de pe scaunul macaragiului şi îi luă locul.
Patru salahori se atârnară de picioarele tânărului, îl smulseră de pe vagon şi îl ţintuiră la pământ. Cole se zvârcolea şi înjura, luptându-se înnebunit să se elibereze. Unul dintre oamenii domnului Barlow îl lovi cu piciorul în cap, făcându-l să cadă fără vlagă, cu capul întors într-o parte.
Pe scaunul macaragiului, Viktor împinse levierele şi mişcă maneta, iar macaraua se roti la stânga, smucind-o pe Pepper în aceeaşi
320
direcţie. Lilly se răsturnă pe o parte şi încălecă pe gâtul elefantului, ţinându-se de el cu preţul vieţii. Când macaraua se roti înapoi, se ridică cu greu în picioare, întinse mâna către inelul de oţel şi încercă, în acelaşi timp, să tragă de lanţ în jos. Viktor împinse maneta în faţă
şi la dreapta, făcând macaraua să coboare, apoi să se rotească în partea cealaltă. Cablul se înmuie, iar Lilly smuci inelul în jos şi se strădui să desfacă lanţul. Un şuierat răsună de deasupra capului ei, făcând-o să-şi ridice ochii. Braţul macaralei se prăvăli în jos şi într-o parte, după care schimbă direcţia, venind drept spre ea. Până să
apuce Lilly să reacţioneze, maşinăria o izbi în stomac, îi crăpă
coastele şi o doborî de pe spinarea lui Pepper. Parcă mişcându-se cu încetinitorul, fata zbură prin aer, simţindu-şi plămânii goi şi inutili, iar braţele şi picioarele întinse ca ale unei păpuşi ce se prăbuşeşte.
Ateriză pe un macaz de cale ferată, aflat la câţiva metri distanţă, iar dispozitivul de metal i se înfipse în şale, provocând un zgomot de oase sfărâmate care îi explodă în creier. Lilly, cu trupul ţeapăn de durere, urlă şi căzu la pământ cu o bufnitură. Undeva, în adâncul minţii, auzi mulţimea trăgând brusc aer în piept. Lumea, când mai clară, când mai înceţoşată, se învârtea în spatele unei perdele de lacrimi însângerate. Lilly închise ochii, gâfâind şi încercând să nu-şi piardă cunoştinţa. Trunchiul îi ardea de parcă cineva i-ar fi dat foc.
Se scurse parcă o veşnicie până când ameţeala trecu, iar fata deschise ochii. Stătea întinsă pe o parte, în ţărână, cu faţa către circ şi membrele răsucite în unghiuri ciudate. Şeriful şi câţiva funcţionari de la căile ferate alergau către ea. În spatele lor, oamenii domnului Barlow îl târau pe Cole de acolo.
Lilly scrâşni şi încercă să se ridice în fund. Braţele i se mişcau, însă
nu reuşea să se împingă de jos. Durerea care îi cuprinsese mijlocul nu semăna cu nimic din ce mai simţise până atunci şi fiecare răsuflare parcă i-ar fi răsucit o sută de lame de cuţit în şira spinării. Încercă să
se rostogolească, însă oricât de mult s-ar fi chinuit, nu reuşea să se clintească. Îşi coborî privirea către propriul abdomen. O bară mânjită
de dâre stacojii îi ieşea din stomac, printr-o rană sângerândă. În mod ciudat, nu simţea nicio durere. Atinse zona dimprejurul barei de metal şi degetele i se umplură de sânge lipicios. După ce o să fie scoasă, o să mă fac bine, se gândi ea.
321
O grămadă de bocanci şi pantofi se iviră în prejma lui Lilly, iar şeriful îngenunche lângă ea, cu faţa brăzdată de îngrijorare.
— Nu te mişca, zise el. O să fie ok.
În spatele ei, macaraua se puse din nou în mişcare. Troliul scrâşni şi lanţul zornăi.
— Nu… zise ea, întinzând o mână însângerată către şerif. Nu-i…
nu-i lăsaţi… s-o omoare pe Pepper.
— Tu doar rezistă şi o să aducem ajutoare, răspunse şeriful.
Bărbatul se ridică în picioare şi strigă:
— Cineva să cheme o salvare!
În spatele lui Lilly, macaraua scârţâi, cablul se tângui, iar mulţimea izbucni în râsete şi aplauze. Pepper mugi de câteva ori, apoi începu să
scoată zbieret după zbieret. Lilly îşi acoperi urechile cu mâinile, însă
zgomotele agoniei lui Pepper îşi croiră drum printre degetele ei tremurânde, sfredelindu-i creierul. Începu să plângă în hohote şi să se înece, răsuflând tot mai repede şi mai superficial. Fierul şi oţelul trosneau, în semn de protest împotriva greutăţii trupului agitat al lui Pepper, până când, puţin câte puţin, cablul încetă să mai pârâie, iar peste gloată se aşternu tăcerea. Braţele lui Lilly se înmuiară şi ochii începură să i se întunece, ca şi cum o perdea închisă la culoare s-ar fi strâns împrejurul ei. Lumea se învârtea fără oprire şi impresia unei condamnări definitive punea stăpânire pe ea. Probabil că aşa te simţi când mori, se gândi Lilly. Dar nu pot… Phoebe are nevoie de mine…
Apoi simţi că se prăbuşeşte şi lumea se înnegri.
322
Capitolul 32
Julia
După ce-l luase pe Claude la întrebări în legătură cu dormitorul ascuns şi cu sora ei, Julia se târa înapoi spre conac, în timp ce mintea îi lucra fără încetare. Îşi petrecuse toată viaţa plângându-şi de milă, pentru că mama fusese rece, iar tata distant, gândindu-se că trebuia să fie ceva în neregulă cu ea, ceva care s-o facă nedemnă de iubirea lor. Şi chiar dacă, în adâncul inimii, ştia că n-avea nicio vină pentru accidentul de maşină al tatălui ei, întotdeauna şi-l reproşase şi pe acela. Sigur, el fusese cel care alesese să se urce băut la volan, dar ea fusese cea care chiulise de la biserică pentru a merge la scăldat.
Povara pe care o purta era reală.
Acum, îşi dădea seama că ea fusese cea norocoasă. Avusese o viaţă
relativ normală şi plecase din conacul Blackwood, spre deosebire de sora ei, care fusese ţinută prizonieră din pricina felului în care arăta.
Din păcate, n-o surprindea faptul că mama se ruşinase cu întâia ei născută. Căci, în ciuda purtării pioase din intimitate, aparenţele avuseseră cea mai mare importanţă pentru ea, de unde şi rochiile elegante sau blănurile pe care le purta în public, şi imaginea familiei fericite, pe care o întreţinea de ochii lumii. Dar, să ţii sub cheie un copil era ceva de neimaginat. Ceva monstruos, crud, dezgustător. Iar tata fusese şi el implicat. Nu era de mirare că se apucase de băut.
Oare acesta să fi fost motivul pentru care avea nevoie de iertarea lui Dumnezeu sau altul?
Când ajunse înapoi în casă, Julia ridică toate storurile, trase în lături toate draperiile grele şi deschise toate ferestrele. Aerul proaspăt şi lumina soarelui nu aveau să cureţe niciodată conacul Blackwood de toate secretele şi minciunile lui oribile, dar simţea că trebuia să
aerisească locuinţa. Măcar de-ar fi putut să deschidă nişte geamuri şi în capul ei, pentru a-şi aerisi mintea. Din nefericire, imaginea unei fetiţe în dormitorul din pod i se întipărise pe veci în creier. După ce luă o cutie de chibrituri dintr-un dulap de la bucătărie, îşi puse o haină groasă, cizme şi mănuşi, apoi ieşi din nou, pentru a da foc grămezii de ramuri doborâte în timpul furtunii. Munca fizică o ajuta
323
mereu să gândească şi trebuia să-şi dea seama ce să facă mai departe.
