— Ştiu, replică Julia. Mi-ai zis.
Bătrânul îşi îndreptă umerii şi se uită fix la ea, ca şi cum şi-ar fi luat inima în dinţi pentru ceea ce avea să urmeze. Julia îşi muşcă buza şi aşteptă, simţind cum îi tremură genunchii de teamă.
— Mai e ceva, continuă Claude.
— Şi asta ştiu, spuse ea.
Bătrânul răsuflă greu.
— Eşti convinsă că vrei să afli adevărul?
Julia dădu din cap.
— Ok. Atunci, dacă te simţi în stare, vreau să-ţi arăt ceva.
Ea dădu să coboare din maşină. Fletcher îi puse, cu blândeţe, o mână pe braţ.
— Ce faci? o întrebă el. Nu cred că ar trebui să pleci. Ai putea fi în stare de şoc, iar poliţia o să aibă de pus întrebări în legătură cu incendiul.
Ea îi aruncă un zâmbet firav şi se dădu jos din camionetă.
— N-o să păţesc nimic. E ceva ce trebuie să fac.
Fletcher se încruntă.
— Ce dracu’ se petrece pe aici? Chestia asta nu poate să mai aştepte?
— Nu mergem departe, îi spuse Claude. Când o să vină poliţiştii, spune-le că focul a fost un accident şi că o să ne întoarcem imediat.
Ai o lanternă?
Fletcher oftă zgomotos şi clătină din cap, în mod evident frustrat şi nedumerit. Dar nu te puteai pune cu Claude, iar el ştia asta. Înjură în barbă, coborî şi scotoci în spatele scaunului său. Scoase o lanternă, veni în faţa camionetei şi, cu îngrijorarea întipărită pe chip, i-o întinse tinerei.
329
— Julia, te rog! zise el. Poţi să faci asta mai târziu.
— Nu, replică ea. Nu pot. Trebuie s-o fac acum. O să-ţi explic totul când ne întoarcem.
Fata îşi scoase pătura şi se uită la Claude, strângând lanterna în ambele mâini.
— Ia-o înainte!
Bătrânul se întoarse şi porni către pădure.
În curtea din spate, dincolo de resturile încă arzând ale conacului Blackwood, Julia îl urma pe Claude înspre capătul îndepărtat al peluzei, printr-un spaţiu îngust dintre tufele tunse. Împreună, cei doi traversară o fâşie de buruieni moarte şi bălţi îngheţate, după care intrară în pădure, unde se aplecară pentru a trece pe sub pini şi copăcei deşiraţi. Încă n-aveau nevoie de lanternă, dar Julia se bucura c-o luaseră cu ei, pentru orice eventualitate. Când se adânciră în pădure, luând-o pe ceea ce părea a fi o potecă pentru animale, o amintire începu să-i joace prin marginile minţii.
În copilărie, Julia n-avea voie să iasă din curte ori să intre în pădure. Dar, la vârsta de paisprezece ani, se aventurase în codrul întunecos, pentru a trage din prima ei ţigară, curioasă să afle de ce puştii de la şcoală şi tatăl ei găseau fumatul atât de atrăgător. După ce primele fumuri îi stârniseră tusea şi aproape că o făcuseră să vomite, aşteptase să-i treacă ameţeala şi pornise înapoi pe unde venise.
Soarele apunea, cerul dintre frunzele ce se întindeau deasupra capului ei devenise purpuriu şi, în câteva minute, fata se rătăcise, imaginându-şi cum avea să fie descoperită de tatăl ei, cu braţele şi faţa sfâşiate de animale sălbatice. Cuprinsă de panică, înaintase cu greu prin hăţiş, în timp ce, în urechi, îi răsuna iar şi iar avertismentul mamei, care-i spusese că o să se întâmple lucruri rele, dacă nu e cuminte. Când, în sfârşit, găsise drumul spre ieşire, năvălise în curte prin şirul de tufe, cu faţa plină de lacrimi şi zgârieturi, jurând să nu mai pună niciodată piciorul în pădure.
Totuşi, în timp ce se ţinea după Claude pe cărarea care şerpuia printre rădăcini de copaci şi bolovani, i se părea că ar trebui să-şi mai amintească ceva, ceva mai mult decât o ţigară fumată pe furiş, decât faptul că nu-şi ascultase părinţii sau decât temerea că o să se piardă şi
330
o să fie mâncată de sălbăticiuni.
Ramurile copacilor şi coroanele înalte ale arborilor veşnic verzi foşneau deasupra ei, în vreme ce mirosul de ars al casei mistuite de flăcări se strecura prin pădure. Acolo unde lumina soarelui abia dacă
reuşea să pătrundă până la covorul muced al codrului, din loc în loc, rămăseseră petice de zăpadă şi gheaţă, printre tufe şi buruieni.
Furtuna aducătoare de polei desfigurase copacii mai mari, lăsându-le ramurile lungi frânte şi atârnând sau rupte complet şi împrăştiate pe jos. Claude trebui să cureţe de mai multe ori gunoaiele de pe potecă
şi, pe drum, fură nevoiţi să se caţere peste un stejar doborât. Cu cât se adânceau mai mult în pădure, cu atât mai intensă redevenea vechea frică a Juliei de a se pierde. Arborii sfărâmaţi şi izul de moarte al fumului o duceau cu gândul la un câmp de luptă ori la un pustiu post-apocaliptic, oglindindu-i starea de spirit. Întreaga ei lume fusese întoarsă pe dos şi distrusă, iar ea habar n-avea încotro se îndrepta.
Dar nu mai exista cale de întoarcere. Trebuia să afle adevărul. În plus, Claude dădea impresia că ştia drumul. Lângă ceea ce părea a fi capătul potecii, bătrânul dădu la o parte crengile unui molid înalt, apoi le ţinu în loc şi aşteptă până când Julia trecu dincolo de ele. De cealaltă parte a copacului, mărăcini şi ienuperi înconjurau un luminiş
plin cu smocuri de iarbă ninsă, frunze, rugi şi buşteni putreziţi, îmbrăcaţi în gheaţă.
În mijlocul luminişului, un gard de fier înconjura o singură piatră
de mormânt. Julia se opri brusc şi o nouă amintire îi veni în minte, vagă şi înceţoşată: tatăl ei ducând-o în braţe prin pădure, ei doi plantând flori în interiorul unui gard, apoi culegând păpădii şi aşezându-le lângă un pătrat de piatră cenuşie. Un găunos suflu de teamă îi străbătu oasele.
