— A cui e? întrebă ea.
Claude nu spuse nimic şi continuă să înainteze, păşind spre gard.
Împinse cu piciorul frunzele ude şi ramurile rupte din faţa porţii, săltă zăvorul şi o deschise. Balamalele de metal scârţâiră în tăcerea pădurii şi un foşnet izbucni din apropiere, când o creatură micuţă o zbughi cu paşi mărunţi. Claude se uită la Julia, aşteptând, cu privirea obosită şi chipul sleit. Ea înghiţi în sec, intră cu băgare de seamă pe poartă şi citi inscripţia de pe piatra cea simplă. Deasupra unei cruci
331
gravate, stătea scris:
FIICA IUBITĂ
Julia clipi pentru a-şi alunga lacrimile şi se apropie, acoperindu-şi gura cu degetele tremurătoare. Claude o urmă şi se opri alături de ea.
— De unde ai ştiut că e aici? îl întrebă tânăra.
— Eu l-am ajutat pe tatăl tău s-o îngroape.
Julia inspiră cu putere. Un milion de întrebări îi goneau prin minte, însă trebuia să aibă grijă şi să nu forţeze prea tare. Avea nevoie ca bătrânul să-i spună totul.
— Ce s-a întâmplat cu ea?
— N-am vorbit nimănui despre povestea asta. Şi a trebuit să
trăiesc atâţia ani cu ea.
— Cu ce?
— În noaptea aia lucram până târziu, fiindcă a doua zi, în zori, urma să vină un cumpărător, iar eu trebuia să pregătesc caii.
Julia se uită la el.
— În care noapte?
— În noaptea în care am văzut-o pe mama ta, adică pe doamna Blackwood, scoţând-o pe fată din casă.
Juliei i se zbârli părul de pe ceafă. Pe fată. Sentimentul că urma să
afle un adevăr îngrozitor o învălui, precum un giulgiu îngheţat.
— Aşadar sora mea a ieşit din pod. Şi tu ai ştiut tot timpul despre existenţa ei. Cât a stat acolo, sus?
Bărbatul ridică o mână.
— Te rog! Doar ascultă-mă. Trebuie să ajung până la capăt cu tot.
Tânăra îşi încleştă fălcile şi aşteptă.
— Era aproape de miezul nopţii, reluă Claude. Domnul Blackwood era plecat din oraş, iar eu ieşisem la o scurtă pauză de ţigară, în spatele grajdului. Deodată, o văd pe doamna Blackwood conducând-o pe fată pe păşunea nordică, înspre pădure.
Bătrânul făcu o pauză, pentru a mătura un ghem de frunze moarte de pe piatra funerară.
— Pe urmă ce s-a întâmplat?
— Habar n-aveam ce puneau la cale şi nu ştiam ce să fac. Sigur,
332
privind în urmă, ar fi trebuit să fac ceva. Dar pe moment…
Claude îşi frecă fruntea cu mâna.
— După o vreme, am zărit-o pe doamna Blackwood ieşind singură
din pădure.
Pielea de pe braţele Juliei se încreţi. Ce Dumnezeu făcuse mama?
— A doua zi, domnul Blackwood mi-a zis că fata lui s-a stins, continuă bătrânul. Jur că atunci mi-a pomenit pentru prima oară
despre ea. Până în clipa aia, credeam că se născuse moartă, aşa cum spuseseră ei.
Ochii lui deveniră sticloşi.
— Oh, Dumnezeule! şopti Julia.
Se uită cu gura căscată la piatra de mormânt şi la pământul de sub ea. Oare acolo murise sora ei, după ce trăise încuiată în pod? Oare stăteau chiar în locul în care fusese ucisă? Tânăra îşi duse o mână la piept. Era ca şi cum i-ar fi fost supt aerul din plămâni.
— După ce mi-a spus că fata a murit, n-am ştiut cum să procedez.
