🌏🌏"Viața care i s-a dat" de Ellen Marie Wiseman

Tatăl ei obişnuia să ardă frunzele toamna şi Julia încă îl vedea şezând pe o buturugă în curtea laterală, fumând ţigară de la ţigară şi sorbind dintr-o ploscă argintie. Avea aerul unui om condamnat să

rabde iadul pe pământ, iar sufletul ei se umplea de teamă când îl zărea stând acolo, cu umerii căzuţi, ca şi cum tocmai s-ar fi petrecut ceva rău. Acum ştia de ce arăta astfel. Tainele înfiorătoare, asemenea otrăvii, te mistuie din interior.

În locul destinat arderii, mormanul de crengi şi beţe strâns în urma furtunii era mare cât o maşină. Aşezat pe un strat de frunze uscate, rămase din toamna trecută, avea să dea naştere unui foc pe cinste. Julia începu să umble pe lângă peluză, adunând ramuri rătăcite pe care să le adauge maldărului.

În timpul primului ocol pe care-l dădu curţii, se opri în dreptul şopronului din grădină şi ridică ochii spre conacul Blackwood. Spre deosebire de partea din faţă şi din spate a clădirii, care aveau fiecare câte opt lucarne, laterala construcţiei nu adăpostea decât patru.

Niciuna nu se afla în dormitorul ascuns, însă Julia nu putea să nu-şi imagineze o fetiţă palidă, ce sta singură şi se uita printr-unul dintre geamurile mucegăite, întrebându-se de ce nu îi era îngăduit să

meargă afară. Gândul ăsta se răsucea şi ardea în pieptul ei, chinuind-o, fără îndoială, la fel de mult pe cât ar fi făcut-o o săgeată înfiptă în inimă. Chiar şi dacă ar fi golit complet conacul şi ar fi refăcut interiorul, cum ar fi putut să trăiască acolo, cunoscând durerea şi chinurile pe care un copil nevinovat le îndurase în spatele acelor ziduri?

Azvârli o mână de beţe în grămada adunată şi intră în şopronul din grădină. Teancul de ziare, aşezat într-o ladă de lemn, era încă acolo, iar pe un raft găsi un bidon cu ulei de lampă. Întorcându-se la locul destinat arderii, Julia îndesă foi de ziar mototolite printre crengile de la baza mormanului, turnă ulei de lampă peste beţe şi frunzele uscate, apoi aprinse hârtia şi făcu un pas înapoi. Focul se iscă

numaidecât şi se întinse, umplând tăcerea după-amiezii cu un zgomot asemănător pocnetului din degete. Flăcările portocalii şi albastre trosneau, scuipau scântei şi se înălţau iute către cer.

Julia le privea vrăjită, uitându-se cum limbile de foc înnegresc

 324 

ramurile şi înghit frunzele. Pălălaia creştea, încălzindu-i faţa şi mâinile. Dacă cineva ar fi văzut-o stând acolo, n-ar fi avut nici cea mai vagă idee despre învălmăşeala care i se învârtea prin minte. Cum fusese cu putinţă ca părinţii ei să-şi întemniţeze propriul copil? Cum putuseră să se mai suporte, ştiindu-şi fiica prizonieră, incapabilă să

respire aer curat sau să simtă soarele pe piele, în vreme ce ei erau liberi să facă tot ce pofteau? Oare o ascunseseră în pod imediat după

ce venise pe lume? Oare le spuseseră tuturor că se născuse moartă? O

amintire îi licări în minte: cineva zicând ce mult se bucură, fiindcă

Julia a crescut sănătoasă şi puternică, după ce mama ei a stat în pat tot timpul cât a fost însărcinată. Cine era acel cineva? Nu reuşi să-şi aducă aminte. Oare persoana respectivă îşi făcea griji, deoarece i se spusese că mama Juliei a pierdut primul copil? Oare exista în casă un certificat de naştere pe care să fie trecut numele doctorului care o îngrijise pe mama? Să fi fost Lilly sora Juliei? Oare ce se întâmplase cu ea? Era moartă? Oare părinţii ei trebuiau iertaţi pentru că o încuiaseră sau pentru altceva? Oare murise în pod sau fugise şi se alăturase circului? Era posibil ca respectivul circ să mai funcţioneze încă? Şi cum ajunsese aparatul de fotografiat al lui Lilly în biroul tatei, ca să nu mai vorbim despre bijuteriile şi peria ei de păr? Sute de întrebări o copleşeau pe Julia, dându-i, în acelaşi timp, o senzaţie de greaţă.

Tânăra clipi şi se trase înapoi, căci pielea de pe faţă o ustura ca şi cum ar fi stat prea mult la soare. Brusc, panica îi încleştă pieptul. Câtă

vreme ea fusese în transă, focul se făcuse mai înalt, mai întins şi mai încins. Pârlise crengile joase ale unui copac din apropiere şi înainta treptat prin curte, înnegrind şi distrugând iarba veştedă, aşa cum apa erodează un ţărm nisipos. Julia se uită împrejur, după ceva cu care să

stingă flăcările răzleţe. Tatăl ei obişnuia să folosească o lopată şi o furcă pentru a ţine vâlvătăile sub control, însă ea realizase prea târziu că n-avea nici una, nici alta. Îşi aruncă ochii spre grajd, ca să vadă

dacă bătrânul Claude o urmărea. Poate o ajuta el. Nu-l zări pe nicăieri.

Disperată, se apucă să calce în picioare pământul aprins, încercând să înăbuşe flăcările ce se împrăştiau. Dar fierbinţeala îi arse pielea şi gâtul, silind-o să se retragă. Îşi ţinu răsuflarea şi încercă din nou, însă

 325 

nu reuşi să se apropie pentru mai mult de o clipă sau două. Apoi, mormanul uriaş se mişcă şi începu să se răstoarne, azvârlind în aer scântei şi cenuşă fierbinte. Julia sări într-o parte şi căută prin curte ceva cu care să oprească infernul: o lopată, un furtun, o găleată cu apă

de ploaie. Nu văzu nimic. Trebuia să ajungă la Claude. O luă la goană

către grajd, strigând după ajutor, după care se uită peste umăr, înspre foc. O licărire roşiatică îi atrase atenţia, făcând-o să se oprească în loc şi să întoarcă ochii spre casă.

Flăcările înghiţiseră perdelele de la o fereastră deschisă.

Cabinetul de lucru al tatei.

Pentru o clipă, fu paralizată de groază. Apoi îşi veni în fire şi alergă

înăuntru. Înhăţă covorul împletit din faţa chiuvetei de la bucătărie şi fugi spre cabinet. Focul deja distrusese perdelele şi se târa pe tavan, făcând lemnul uscat să izbucnească în văpăi galbene şi portocalii.

Fumul umplea încăperea, iar lângă fereastra de la care pornise incendiul, grămezi de hârtii şi cărţi vechi se înnegreau şi se încreţeau.

Julia îşi ţinu respiraţia şi începu să dea cu covorul în ele, dar nici nu apuca să stingă bine o vâlvătaie, că imediat, începea o alta. O usturau ochii din pricina fumului, în vreme ce frânturi de tavan ars îi cădeau pe pantaloni şi pe haină. Tuşind şi strângând pleoapele, Julia se străduia să ţină piept flăcărilor cu ajutorul covorului, însă acestea se răspândeau prea repede.

Deodată, Claude se ivi lângă ea, ţinând în mâini un stingător.

— Dă-te la o parte! îi strigă bătrânul.

Ea dădu înapoi, horcăind şi înecându-se, cu gura acoperită de dosul mâinii. Claude trase inelul stingătorului şi îndreptă furtunul înspre foc. Preţ de un moment, Julia crezu că incendiul o să se potolească. După aceea, stingătorul încetă să mai funcţioneze. Claude răsuci înnebunit de buton, scutură cilindrul, îl lovi cu mâna, dar în zadar. Zidul de deasupra ferestrei se încovoie, rama cedă şi grinzi cuprinse de flăcări se prăbuşiră pe podea. Primind mai mult aer care s-o hrănească, pălălaia urcă mai furioasă. Alte hârtii se aprinseră şi ele, iar o porţiune din plafonul ce ardea se prăvăli pe duşumea, scoţând un trosnet asurzitor şi stârnind noi scântei. Claude o apucă

pe Julia de braţ şi o îndrumă către uşă.

— Trebuie să plecăm de aici! ţipă el.

 326 

Pe hol, fumul acoperea tavanul şi aluneca spre celelalte încăperi.