Cei doi se repeziră în bucătărie şi ieşiră pe uşa din spate. Când se îndepărtară suficient, Julia, cu faţa asudată şi plină de funingine, ţinându-şi o mână tremurătoare în dreptul gurii, se opri pentru a privi înapoi. Flăcări şi fum se revărsau prin ferestrele cabinetului, iar focul se prelingea pe zidul lateral, înspre etajul al doilea. Juliei i se înmuiară picioarele. Ce făcuse?
Ruinele conacului Blackwood zăceau într-un morman de grinzi înnegrite şi cenuşă mocnită, dintre rămăşiţe înălţându-se două coşuri carbonizate şi numeroase bucăţi de pereţi arşi. Până să vină maşinile pompierilor, incendiul înghiţise deja jumătate din casă. Juliei şi lui Claude nu le mai rămăsese altceva de făcut decât să se uite.
În momentul surpării acoperişului, Julia căzu în genunchi, la pământ. Claude rămase tăcut lângă ea, având pe chip un amestec ciudat de uimire şi uşurare. Pompierii se grăbiră spre clădire cu furtunurile lor, însă etajul al doilea şi cel de-al treilea se năruiră cu un zgomot tunător, transformându-se într-un maldăr înflăcărat. Julia, cu lacrimile şiroindu-i pe faţa plină de funingine, tremura şi se holba la oamenii care se căzneau să stingă incendiul. Se simţea ruptă de lume, de parcă totul i s-ar fi întâmplat altcuiva ori ar fi urmat să se termine curând, asemenea unui coşmar sau a unei farse. Era convinsă că
cineva sau ceva o s-o trezească, iar ea o să descopere că n-a fost decât un vis.
Apoi, un pompier aduse două pături, iar pe una o înfăşură în jurul umerilor Juliei, moment în care tânăra realiză că cele întâmplate aveau, într-adevăr, legătură cu ea. Cumva, dăduse foc conacului Blackwood, iar acum acesta era distrus, laolaltă cu sinistrele secrete ascunse în el. Pompierul îi oferi cealaltă pătură lui Claude, însă acesta scutură din cap.
Atunci pompierul îngenunche lângă Julia şi întrebă:
— Vă simţiţi bine, domnişoară?
Ea reuşi să dea din cap în semn de încuviinţare.
— Eraţi înăuntru când a izbucnit incendiul? întrebă el.
Tânăra scutură din cap. Bărbatul se uită la Claude.
— Dar dumneavoastră?
327
— Eu eram în grajd, răspunse bătrânul.
Pompierul îşi puse o mână sub braţul Juliei.
— Haide! o îndemnă el. Să vă ridicăm de pe pământul ăsta ud. E
frig aici, afară.
Ea se lăsă ajutată şi se ridică pe picioarele slăbite.
— Sigur nu sunteţi rănită? insistă pompierul. Salvarea e pe drum.
Poate că ar trebui să vă consulte cineva.
Julia înghiţi în sec şi încercă să-şi regăsească vocea. Când izbuti, aceasta era răguşită şi lipsită de vlagă.
— Sunt bine.
— În regulă, spuse pompierul. Dacă ziceţi dumneavoastră. Dar nu ezitaţi să cereţi ajutor dacă aveţi nevoie.
Bărbatul dădu scurt din cap către ea şi se întoarse la maşini, pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Câteva minute mai târziu, Fletcher intră în viteză
pe aleea din faţa grajdului şi străbătu ca o săgeată peluza, îndreptându-se către Julia şi Claude. Când ajunse la ei, apăsă cu putere frâna şi sări jos din camionetă, palid la faţă şi cu ochii cât cepele.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Voi aţi păţit ceva?
— N-avem nimic, răspunse Claude şi făcu o mişcare cu capul înspre Julia. Dar ea are nevoie să se aşeze în maşina ta.
— Hai! i se adresă Fletcher tinerei. Eşti albă ca varul.
O luă de braţ şi o conduse înspre camioneta lui. Claude îi urmă şi deschise portiera din dreapta.
Parcă în transă, Julia urcă şi luă loc, clănţănind din dinţi, cu pătura pe umeri. Fletcher se aşeză pe locul şoferului şi porni căldura, în vreme ce Claude stătea în uşa deschisă a maşinii.
— Ce naiba s-a întâmplat? repetă Fletcher.
— Eu sunt de vină, răspunseră Julia şi Claude în acelaşi timp.
Ea se întoarse şi se uită cu gura căscată la bătrân. De ce îşi asuma el vina? Ea deschisese ferestrele casei şi aprinsese un foc în curtea laterală. Ea nu fusese atentă şi lăsase flăcările să scape de sub control.
Apoi un alt gând îi veni în minte. Poate că sperase să se întâmple aşa ceva. Poate că înfiorătorul adevăr legat de părinţii ei şi de cruzimile pe care le făcuseră în interiorul conacului Blackwood era peste puterile ei de a îndura. Nu, era ilogic. Ea voia răspunsuri, iar acum,
328
poate că nu avea să le mai afle niciodată. Şi, mai mult, îşi dorea să
facă dreptate, pentru sine şi pentru sora ei. Acum nu mai avea nicio dovadă că sora ei existase măcar. Totul dispăruse.
— Eu sunt de vină, zise Claude, cu şi mai multă convingere.
Julia scutură din cap.
— Ce tot vorbeşti? Eu am lăsat geamurile deschise. Eu ardeam crengi şi nu…
— Ştiam despre sora ta, o întrerupse Claude.
