Mă tot gândeam că ar fi trebuit să fac ceva, orice, ca s-o opresc pe doamna Blackwood. Două zile am anunţat că sunt bolnav, pentru că
nu puteam să dau ochii cu ei. Nu ştiam dacă s-ar fi cuvenit să chem poliţia ori…
Claude şovăi, ca şi cum ar fi căutat cuvintele potrivite, după care se uită cu deznădejde la Julia.
— Trebuie să înţelegi, aveam o soţie şi un fiu de îngrijit, iar pe vremea aia, slujbele erau greu de găsit. Dumnezeu să mă ajute, mi-am zis că deja nu mai puteam să fac nimic. Ce se întâmplase, se întâmplase. Dacă mi-aş fi pierdut serviciul, asta n-ar fi adus-o pe fetiţa aia înapoi. Aşa că m-am întors la muncă şi mi-am ţinut gura închisă. Atunci s-a apucat domnul Blackwood de băut.
Pământul parcă se înclină sub tălpile Juliei.
— Vrei să spui că mama mea… mama mea…
Nu reuşi să termine. Bătrânul scutură din cap.
— Nu, nu. Nu asta vreau să spun. Am avut la dispoziţie mulţi ani în care să cuget la chestia asta şi cred că mi-am dat seama ce s-a petrecut. Un circ închiriase un teren de cealaltă parte a copacilor, dincolo de păşunea nordică. Imediat după plecarea lor de a doua zi mi-a zis domnul Blackwood că fata lui nu mai e.
333
Julia îl privi uluită pe Claude, în timp ce, prin trupul ei, năvălea un zăpăcitor amestec de uşurare, dezgust şi adrenalină. Uşurare, fiindcă
mama nu fusese o criminală, dezgust şi adrenalină fiindcă ştia ce avea să urmeze.
— Zici că mama a dat-o pe sora mea unui circ?
Bărbatul scutură iar din cap.
— Nu, cred că a vândut-o circului.
Inima Juliei începu să bată mai iute. Avusese dreptate. Lilly fusese sora ei, nu amanta tatei. De aia păstrase el afişele şi biletele de la circ.
De aia decupase articolele din ziare. Totuşi, nu-i venea să-şi creadă
urechilor. Întrebările i se iveau în minte mai repede decât putea să le analizeze.
— Dar de ce? Ca să scape de ea? Nu e ca şi cum ar fi avut nevoie de bani.
— Nu sunt tocmai sigur. Dar trebuie să ţii minte că era începutul anilor treizeci, pe vremea crizei economice. Soţii Blackwood se zbăteau ca toţi ceilalţi, nu înfiorător de tare, nicidecum, dar se zbăteau.
— Nu-mi pasă! Asta nu-i o scuză pentru…
— Vrei doar să mă asculţi?
Tânăra îşi muşcă buza, în timp ce mâhnirea şi furia îi creşteau în piept ca o tumoare. Nu era de mirare că tatăl şi mama ei aveau nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Credea că o să înceapă să ţipe înainte ca bătrânul să-i spună şi restul.
— La vreo săptămână după dispariţia fetei, zise el, soţii Blackwood l-au cumpărat pe Blue Venture, calul care a ieşit pe locul doi în cursele Belmont Stakes şi Kentucky Derby din anul ăla. După aia, ferma asta chiar a început să adune banii cu lopata. Soţii Blackwood au angajat un dresor, au câştigat câteva curse, pe urmă l-au făcut pe Blue Venture armăsar de prăsilă. Calul ăla a salvat ferma Blackwood.
Şi a fost ideea doamnei Blackwood să-l cumpere.
— Vrei să zici că mama mea a folosit banii, ca să cumpere un cal?
— Cred că da.
Julia închise ochii preţ de o clipă, ca să lase informaţiile să-i pătrundă în minte. Cum poate cineva să fie atât de crud? Să-ţi ţii propria fiică încuiată în pod e deja un lucru oribil, dar s-o vinzi
334
circului e ceva dezgustător, bolnav. Se uită la Claude.
— Câţi ani avea sora mea, când mama a vândut-o?
— Trebuie să fi avut cam nouă sau zece, nu sunt pe deplin sigur.
— Doamne! exclamă ea. Şi-a întemniţat fata în pod vreme de zece ani, după care a vândut-o unui circ? În definitiv, ce soi de monstru era mama mea?
Bătrânul îşi feri privirea şi o umbră neagră îi străbătu faţa. Îşi frecă
din nou fruntea cu mâna şi oftă zgomotos, de parcă ar fi vrut să se afle oriunde altundeva, numai acolo nu. Apoi îndreptă spre ea doi ochi îngrijoraţi.
— Mai e ceva.
Julia se pregăti sufleteşte. Nu era convinsă că mai putea suporta mult.
— Ce?
— Îmi pare rău că trebuie să-ţi zic eu asta, dar doamna Blackwood n-a fost mama ta. Asta-i maică-ta, cea de aici, din mormântul ăsta.
Juliei i se înmuiară genunchii.
— Cum… cum adică?
