şi bronzată, femeia avea obrajii trandafirii, ochii strălucitori şi atitudinea încrezătoare a cuiva care a dus o viaţă fericită, lipsită de vinovăţie. Apariţia ei îi ardea ca un acid măruntaiele lui Lilly. Mama se apropie, cu obişnuitul inel pentru chei legat de şorţ şi cu chipul lipsit de orice emoţie.
— Te-ai trezit, spuse ea.
— Unde-i fiica mea? întrebă Lilly.
Vocea îi era slabă şi răguşită, iar gâtul o ustura de parcă ar fi înghiţit cioburi de sticlă. Începu să tuşească iar şi fu nevoită să scoată
cuvintele cu forţa.
— Ce… caut… aici?
339
— Fiica ta e în siguranţă, răspunse mama.
Lilly îşi încleştă maxilarul şi încercă să se liniştească.
— Unde e?
— Jos, cu tatăl ei.
Tânăra scoase un sunet de uimire.
— Cole?
Mama scutură din cap.
— Nu, e jos cu tatăl tău. Soţul tău, sau ce-o fi fost el, e mort.
Timp de o cutremurătoare secundă, Lilly crezu că inima i s-a oprit de tot. O senzaţie de cădere puse deodată stăpânire asupra ei, făcând-o să scuture din cap.
— Nu, zise ea. Minţi.
Mama se încruntă.
— Eu nu mint niciodată. Domnul Barlow a zis că soţul tău a fost un hoţ şi un laş care, în loc să înfrunte consecinţele propriilor fapte, a sărit din tren şi a murit în râu, lângă un picior de pod.
— Nu! strigă Lilly. Nu-i adevărat. Cole n-ar fi făcut niciodată aşa ceva! Dacă e mort, domnul Barlow a pus să fie azvârlit din tren!
Mama dădu din umeri.
— Cine ştie. Oricum eu nu cred o iotă din ce ziceţi voi, circarii.
Lilly se prăbuşi înapoi pe pernă şi îşi ascunse faţa în mâini, în timp ce suferinţa îi strâmba gura. Nu! Nu Cole! Am nevoie de el! Phoebe are nevoie de el! Imaginea feţei lui îi trecu în goană prin minte, iar cătuşa neagră a doliului i se strânse în jurul inimii şi se închise pe veci, cu o ultimă bufnitură solemnă. Începu să plângă în hohote şi să tuşească
din nou, scuturându-şi umerii. Ce avea să se facă ea fără soţul şi cel mai bun prieten al ei? Cum urma să scape de acolo, împreună cu Phoebe, fără ajutorul lui? Crezu că o să moară pe loc.
Nu! De dragul lui Phoebe, trebuia să se adune. Strânse din dinţi şi se sili să respire normal, după care îşi întoarse privirea către mama, în timp ce trupul şi mintea îi dârdâiau de frică şi durere.
— Cum am ajuns aici? întrebă ea. De cât timp sunt…
— De ieri dimineaţă. Tatăl tău şi cu mine am mers cu maşina, tocmai până în Nashville, ca să te luăm. Doctorii nu erau siguri că o să supravieţuieşti călătoriei de întoarcere.
— Dar de ce…?
340
— Domnul Barlow ne-a chemat. Nu m-am mirat când mi-a spus că, din ziua în care te-a cunoscut, nu i-ai adus decât necazuri. Nu încerca să negi. Mi-a povestit totul. A terminat-o cu tine, aşa că nu voia să-i rămână pe cap cheltuielile cu spitalizarea ta şi îngrijirea fiicei tale. Taică-tău a insistat să te aducem înapoi aici. Şi, odată ce mi-am dat seama că fetiţa e normală, am ştiut că cineva trebuie să se ocupe de ea.
Degetele îngheţate ale spaimei se încleştară pe gâtul lui Lilly, care se uită cu furie la mama ei.
— Adu-mi-o!
Femeia scutură din cap.
— Aşa e cel mai bine.
Lilly se împinse în braţele tremurânde. Să fie a naibii dacă avea să-i permită mamei s-o crească pe Phoebe. Mai bine o omora, decât să
îngăduie aşa ceva. Trebuia să iasă din camera aia. Trebuia să-şi ia copila şi să plece din casă. Se chinui să se dea jos din pat, însă
picioarele nu-i funcţionau. Din ce în ce mai îngrozită, îşi dădu seama că erau amorţite. Îşi strânse genunchii şi îşi lovi coapsele cu pumnii, dar acestea rămaseră moi şi fără viaţă. Nu simţea absolut nimic.
Lacrimile îi împăienjeniră ochii şi panica îi sfârtecă pieptul.
— Eşti paralizată de la brâu în jos, îi zise mama. Doctorii au spus că e probabil să păţeşti asta, în caz că supravieţuieşti.
Lilly se lăsă din nou pe pernă, încercând să-şi păstreze ultimele fărâme de sănătate mintală. Dacă nu putea să coboare din pat, nu avea să mai părăsească niciodată dormitorul. Nu avea s-o mai recapete nicicând pe Phoebe. Cum se poate întâmpla una ca asta?
