— Te rog! ţipă ea. Te implor! Trebuie să-mi văd fetiţa.
— Nu cred că-i o idee bună.
— Ce tot vorbeşti? E fiica mea! Are nevoie de mine.
— Tu nu eşti în stare să fii mamă. Eu spun mereu că misterioase sunt căile Domnului şi că nimic nu se întâmplă fără un motiv. În sfârşit, după tot ce ne-ai făcut să îndurăm, tatăl tău şi cu mine primim fiica pe care o merităm. Se simte lângă noi ca peştele în apă, aşa cum e normal să fie. La urma urmei, suntem bunicii ei.
Groaza şi mânia ardeau sub coastele lui Lilly.
— Nu-i sunteţi nimic! urlă ea. E a mea!
341
Tuşi iar şi o durere ascuţită îi sfredeli mijlocul, ca şi cum o mie de pumnale i-ar fi străpuns tendoanele, muşchii şi venele. Suspină şi dădu să vomite, simţindu-se tot mai istovită şi tot mai ameţită, cu fiecare clipă care trecea.
— N-o să te las s-o păstrezi. Te rog! Trebuie să mi-o aduci!
— Îmi pare rău, dar ce s-a făcut s-a făcut.
Mama porni spre uşă, cu cheile zăngănindu-i la şold. Când puse mâna pe clanţă, se întoarse şi se uită la Lilly.
— Dacă aş fi în locul tău, aş înceta să implor pentru lucruri pe care nu le pot avea şi aş începe să mă împac cu Dumnezeu. Cerul ştie că ai păcătuit cât cuprinde.
Apoi ieşi din cameră şi încuie uşa.
Lilly nu ştia cu certitudine cât timp trecuse de când se trezise înapoi, în podul conacului Blackwood, dar silueta ferestrei înaintase încet de-a lungul peretelui de cărămidă, pe măsură ce dimineaţa se transformase în după-amiază, apoi în seară, în noapte şi, din nou, în dimineaţă. Un somn adânc şi totuşi firav, îi apăra mintea de chinuri, însă nu-i dădea decât scurte răgazuri. La fiecare câteva ore, se trezea tresărind, tuşea şi era brusc lovită de realitatea groaznică: soţul ei murise, mama o luase pe Phoebe, iar ea redevenise prizonieră în pod.
De fiecare dată când deschidea ochii, amintindu-şi unde se afla şi de ce, o avalanşă de jale şi furie ameninţa s-o sfărâme. Dar trebuia să
reziste. Pentru fiica ei.
Între perioadele de uitare pe care i le aducea epuizarea, îşi folosea fiecare picătură de tărie care-i mai rămăsese pentru a se strădui să-şi clintească picioarele, forţându-şi creierul să le pună în mişcare prin puterea voinţei. Dacă ar fi reuşit să se dea jos din pat, ar fi putut să-i dea mamei una în cap, să fugă şi s-o ia înapoi pe Phoebe. Încerca să-şi ridice coapsele cu mâinile şi un junghi brutal îi spinteca mijlocul.
Transpiraţia i se prelingea pe faţă. După fiecare tentativă, cădea înapoi pe pat, secătuită şi înnebunită de disperare. Încă ardea din pricina febrei, avea buzele crăpate, aşternutul îi era murdar şi puturos, iar ea se stingea, de la o oră la alta.
— Te rog, Doamne! şoptea Lilly. Te rog! Dacă eşti acolo, am mai multă nevoie de Tine ca oricând.
342
Dar degeaba. Picioarele îi rămâneau lipsite de viaţă.
Nimeni nu-i aducea mâncare sau apă şi începuse să creadă că
mama avea s-o lase să moară de foame. Cum se făcea că plămânii ei mai trăgeau aer, iar inima ei bătea încă? Agonia aproape că o înghiţise.
La câteva ore după răsăritul soarelui, o cheie zornăi în broască şi uşa se deschise. Phoebe intră cu paşi mărunţi în dormitor, ţinându-şi un deget în guriţa ei ca o inimioară şi încreţindu-şi a îndoială fruntea ei micuţă. Lilly scoase un ţipăt şi întinse mâinile tremurânde către ea.
— Vino încoace, fetiţă scumpă! zise tânăra, cu ochii plini de lacrimi.
Când o zări pe Lilly, Phoebe se lumină la faţă şi, clătinându-se pe picioruşele ei grăsulii, se apropie de pat. Folosindu-şi puţinele forţe pe care le mai avea, Lilly o ridică, ignorând înfiorătoarea durere din stomac şi din spate, apoi o aşeză pe o bucată curată de pătură, între ea şi perete. Îi sărută fruntea, obrajii şi buzele, inspirând dulcea mireasmă caldă a pielii şi a părului subţire, de copil. Fetiţa părea sănătoasă, curată şi bine hrănită. Cel puţin, părinţii ei se îngrijeau cum se cuvine de ea.
— Mi-a fost aşa dor de tine! îi zise Lilly. Şi te iubesc mai mult decât orice pe lume. Ţie ţi-a fost dor de mine, dulceaţă?
Phoebe zâmbi larg, iar Lilly îi aşeză o şuviţă rebelă în spatele urechiuşei rozalii. Ştia şi fără să se uite că tatăl ei le urmărea din pragul uşii.
— Nu-ţi faci griji că o să te prindă? întrebă tânăra.
— Mama ta trage un pui de somn.
— Nu e mama mea, replică Lilly şi îşi întoarse privirea către el. Iar tu nu eşti tatăl meu.
Bărbatul ţinea în mâini o tavă, pe care se găseau mâncare şi un urcior cu apă. Încărunţise, iar faţa lui arsă de soare semăna cu pielea tăbăcită şi crăpată. Arăta ca şi cum ar fi îmbătrânit zece ani din ziua în care intrase în cortul spiritistei albinoase. Totuşi, rămăşiţele unui om mai tânăr şi mai chipeş se păstrau în maxilarul lui puternic şi în ochii albaştri ca apa de ploaie. Se apropie şi aşeză tava pe noptieră.
— Îmi pare rău, zise el, cu glas mâhnit. Pentru tot.
— E prea târziu.
343
— Totuşi, trebuie s-o spun.
Turnă apă într-o cană şi i-o întinse. Lilly se căzni să se salte şi tatăl ei îi duse cana la buze. Tânăra sorbi şi fu cât pe ce să se înece, scuipând şi acoperindu-şi gura cu mâna. Phoebe o privea îngrijorată.
