— Dacă mă mai iubeşti, du-mă la spital! Dă-mi înapoi fata! Te rog!
N-o poţi lăsa pe mama să mi-o ia. Ea e tot ce am.
Tatăl ei îşi încleştă maxilarul, făcându-şi tâmplele să zvâcnească.
— Şi pe urmă, Lilly? Ce crezi c-ar face poliţia, dacă ar afla că te-am ţinut încuiată? Ce crezi că s-ar întâmpla, dacă ar descoperi că mama ta te-a vândut unui spectacol de circ?
— N-o să le spun! croncăni Lilly.
Vocea începuse să-i cedeze. Căzu înapoi pe pernă, gâfâind.
— Trebuie să-mi dai o şansă. Îmi datorezi măcar atât.
Bărbatul se apropie, clătinând încet din cap.
— Sper că într-o zi ai să mă ierţi, dar singurul lucru pe care pot să-l fac acum e să-ţi promit că o să-i ofer fiicei tale viaţa pe care tu n-ai avut-o niciodată. Dacă s-ar întâmpla ceva cu mine şi cu mama ta, cine
347
ar avea grijă de ea?
Întinse mâinile peste trupul lui Lilly şi o luă pe Phoebe din pat.
Tânăra încercă să se împotrivească, dar era prea sleită. Tatăl ei se feri şi rămase în picioare lângă ea, cu copila adormită în braţe şi cu ochii sclipind din pricina lacrimilor.
— N-ai vrea să fie trimisă la un orfelinat, nu-i aşa?
Până să apuce Lilly să mai spună ceva, el ieşi din cameră şi încuie uşa în urma lui.
Lilly îşi azvârli capul pe spate şi urlă, până când simţi gust de sânge.
348
Capitolul 34
Julia
Până să fie gata noua locuinţă a Juliei (o căsuţă rustică, modestă, cu un balansoar pe verandă şi ferestre ce dădeau înspre grajd şi înspre păşune), deja venise primăvara. Răsăriseră narcisele, merii erau îmbrăcaţi în petale albe şi roz, iar liliacul îmbobocise. Măcălendrii ţopăiau prin iarba noroioasă, iar vrăbiile stăteau înşirate pe garduri şi pe acoperişul grajdului.
În timp ce străbătea peluza, îndreptându-se către şantierul noului grajd, Julia îşi întoarse faţa spre soare, simţindu-se, pentru prima dată
în viaţă, încrezătoare în viitor. Erau, încă, multe de făcut. Viitorul grajd se construia pe terenul pe care se înălţase cândva conacul Blackwood, mai trebuiau ridicate gardurile cele noi, iar în ziua aceea urma să fie pornit curentul electric. Pe deasupra, Julia se gândea să-şi ia un câine sau doi, poate un labrador auriu şi unul ciocolatiu.
Până la urmă, dispariţia conacului fusese o uşurare. Acum, că
aflase adevărul, nu-şi dorea nimic mai mult decât să lase trecutul în urmă şi s-o ia de la capăt. Traiul în vechea construcţie ar fi semănat cu locuitul într-un mausoleu, fiecare lucruşor amintindu-i de durerea şi de teama pe care le îndurase în copilărie, de vinovăţia pe care o simţea ori de câte ori „tatăl” ei se îmbăta, dar, mai ales, de chinurile pe care le răbdase mama ei, Lilly. I s-ar fi părut o greşeală să rămână
acolo, ca să nu mai spunem că i-ar fi venit prea greu să stea într-o clădire care adăpostise atâta tristeţe şi bestialitate. În plus, i-ar fi luat o veşnicie să sorteze toate obiectele, să citească toate hârtiile „tatălui”
ei, să vândă antichităţile şi să cureţe podul. Mai important, i-ar fi fost imposibil să întemeieze un cămin iubitor, în aceeaşi casă în care mama ei fusese ţinută prizonieră şi murise. Acum, conacul pierise, laolaltă cu întreg conţinutul lui, fiind distrus şi purificat de foc.
Deşi încerca să n-o facă, Julia se gândea deseori la bunicii ei. După
ce-i povestise lui Fletcher cele întâmplate, el îi spusese că oamenii reci şi agresivi nu sunt oameni fericiţi. Ei se poartă aşa cu ceilalţi, fiindcă nutresc o nemulţumire interioară. Julia nu era convinsă că-l credea, dar îi aprecia efortul de a o ajuta. În definitiv, ea însăşi fusese
349
nefericită mai toată viaţa şi întotdeauna se străduise, poate prea mult, să fie bună cu ceilalţi. Auzise zicala conform căreia cei care îi rănesc pe alţii au fost răniţi la rândul lor. Însă n-o credea nici pe asta. Ea fusese rănită şi ştia cât de groaznic era, aşa că încerca să nu facă rău nimănui. Poate că unii nu învaţă niciodată.
Îi era greu să-şi compătimească bunicul, care îngăduise să se petreacă asemenea orori sub propriul lui acoperiş, pentru ca apoi să
bea până la moarte, încercând să uite ce-i făcuse fiicei lui. Şi mai greu îi venea să găsească înţelegere pentru bunica ei, care se descotorosise de un copil, iar pe celălalt îl crescuse fără dragoste. Presupunea că
femeia nu ştiuse cum să iubească. Probabil că se născuse cu un defect. Era singura explicaţie logică.
I se părea firesc să se gândească, frecvent, la Lilly. O durea sufletul, când îşi închipuia coşmarul prin care trecuse aceasta şi viaţa pe care ar fi putut-o avea împreună, dacă situaţia ar fi fost alta. Îşi dorea să-i fi rămas poza cu ea însăşi în primul an de viaţă, stând în poala mamei şi ţinând în braţe elefantul de stambă, însă fotografia fusese distrusă
în incendiu. Claude n-avea idee câtă vreme supravieţuise Lilly în pod după accident, dar pe Julia o cuprinsese o greaţă apăsătoare, când îşi dăduse seama că era posibil să fi trecut săptămâni, luni sau chiar ani.
Iar în tot timpul ăsta, ea mâncase, dormise şi se jucase, fără să aibă
habar că mama ei trăia în mizerie, chiar la etaj. Se întreba ce fel de mamă ar fi devenit Lilly, după ce fusese tratată cu atâta cruzime de propriii părinţi. Juliei îi plăcea să şi-o închipuie ca pe o femeie iubitoare şi afectuoasă, care, asemenea ei, învăţase să fie blândă şi bună, tocmai ca urmare a felului în care se purtaseră ceilalţi cu ea.
Cât aşteptase să i se clădească noua casă, Julia locuise la un han de pe autostradă şi mersese zilnic în grajd, ca să muncească alături de Claude, de Fletcher şi de cai. Iepşoara lui Bonnie Blue, Samantha, se făcea repede mare şi puternică, întocmai ca prietena ei cea mai bună, Molly, mânza adusă de Fletcher. Julia plănuia să le păstreze pe amândouă la fermă pentru totdeauna. Şi, după ce făcuse câteva cercetări cu privire la industria curselor de cai, hotărâse că niciun animal de la ferma Blackwood nu va mai fi vândut în acest domeniu.
Când nu era la fermă, Julia stătea la bibliotecă, unde căuta informaţii despre Circul Fraţilor Barlow şi despre Lilly. Pe lângă
350
