Claude rămase atent la hârtii.
— Aproape, zise el. Mai sunt câteva crengi împrăştiate, dar majoritatea sunt gata să fie arse.
— Pot să fac eu asta.
— N-ai decât.
Bătrânul nota concentrat nişte numere într-un registru. Julia îşi muşcă buza, nefiind sigură cum să înceapă. Dacă el n-o ajuta, habar n-avea ce să facă mai departe.
— Ştiu că eşti ocupat, zise ea. Dar poţi să vii puţin până în casă?
— De ce?
— Am nevoie să vezi ceva.
Claude întoarse pagina registrului şi continuă să scrie numere.
— Ce-i? Tre’ să termin conturile astea.
— Nu sunt sigură, spuse Julia. De asta am nevoie să arunci şi tu o privire.
El o privi în sfârşit, cu o figură încruntată.
— De ce nu-l rogi pe Fletcher? O să vină în câteva minute.
Tânăra scutură din cap.
— Fletcher nu poate să mă ajute în privinţa asta. Şi n-am la cine altcineva să apelez. Am găsit ceva în casă, ceva oribil şi şocant… şi…
şi, dacă nu-mi dau seama ce-au făcut părinţii mei…
Vocea i se opri în gât şi, pentru câteva clipe, îşi apăsă buzele cu degetele, încercând să oprească lacrimile izvorâte ca din senin. Când reuşi să vorbească din nou, zise:
— Vreau doar să aflu adevărul.
Claude se lăsă pe spătarul scaunului şi îi cercetă chipul, ca şi cum
311
ar fi cântărit-o sau i-ar fi judecat motivele. Mânia îi înăsprise trăsăturile, însă Julia îi înfruntă privirea, refuzând să-şi ferească ochii.
Dacă el îi citea în ei hotărârea, atunci fie şi aşa. Avea nevoie ca bătrânul să-i spună ce ştia.
Parcă trecu o veşnicie până când Claude se lăsă în faţă, îşi scoase şapca şi îşi trecu o mână prin părul încărunţit. Puse şapca pe masă şi îşi încleştă mâinile în dreptul gurii, căzând pe gânduri. Apoi, se uită
în ochii Juliei. Ea crezu că o să refuze din nou s-o ajute, însă fruntea lui se netezi, iar privirea neînduplecată se îmblânzi. Sfidarea se transformă în ceva asemănător tristeţii sau, poate, regretului.
— Ai găsit o cale de a urca în pod, zise bătrânul.
Nu era o întrebare. Juliei i se înmuiară picioarele.
— Mm-îhî! reuşi ea să rostească.
— Şi dormitorul ascuns.
Fata dădu din cap, în semn de încuviinţare, îşi trase un taburet de lângă perete şi se aşeză pe el, înainte să cadă jos.
— Ce ştii despre el?
Claude îşi scărpină ceafa şi se încruntă, ezitând să continue. Când vorbi în sfârşit, glasul îi era încordat, ca şi cum i-ar fi venit greu să
pronunţe cuvintele.
— Părinţii tăi au mai avut un copil.
Julia dădu încă o dată din cap.
— Ea nu era… nu era… normală.
Tânăra înghiţi în sec.
— Cum adică? Era diformă sau cum?
Bătrânul se ridică, ocoli masa de lucru şi se îndreptă către uşă. Julia crezu că o să plece şi se sculă în picioare, gata să-l implore să rămână.
Dar el se opri şi se uită pe fereastra de lângă uşă. Ea se aşeză la loc şi-i privi cu atenţie profilul. Părea tulburat.
— Aşa făceau oamenii pe atunci, continuă bărbatul.
