Vocea lui suna altfel, aproape mâhnită. Sau, poate, obosită.
— Cred că era mai bine decât să fii băgat în vreo instituţie, pe undeva.
— Nu ştiu, spuse Julia. Poate, dacă ar fi fost ajutată…
— Nu era treaba mea.
Ea ar fi vrut să-l întrebe de ce nu era treaba lui că un copil fusese
312
încuiat într-un pod, dar se abţinu. Dacă l-ar fi înfuriat, poate că el ar fi amuţit din nou.
— Ce avea?
— Nu sunt sigur. Un soi de boală de piele, cred, dar tatăl tău zicea că avea şi alte probleme.
Julia înţepeni. O boală de piele? Ce fel de boală? Albinism?
Gândurile i se învârteau în cap. Era posibil ca Lilly să fi fost sora ei, nu amanta tatei? De aceea se ducea el mereu la circ? Dar, dacă sora ei fusese încuiată în pod, cum şi când scăpase? Cum ajunsese să se alăture circului? Nu părea cu putinţă.
— Ai văzut-o vreodată?
Claude strânse buzele şi scutură din cap. Iar minţea. Julia îşi dădea seama.
— Era albinoasă? întrebă ea.
— Nu ştiu. Tatăl tău nu spunea prea multe despre ea. El şi doamna Blackwood erau…
— Ruşinaţi?
Bărbatul se întoarse şi se uită la ea.
— Voiam să zic retraşi. Domnul şi doamna Blackwood erau oameni foarte retraşi. Şi nu pot fi sigur, dar decizia lor s-ar putea să fi avut o legătură cu convingerile religioase ale doamnei Blackwood.
— În ce fel?
El ridică din umeri.
— E pur şi simplu impresia mea.
— Cum o chema?
— Nu ştiu.
— Cumva Lilly?
— Nu sunt sigur.
— Ce s-a întâmplat cu ea?
Claude ridică iar din umeri şi se întoarse la masa lui.
— A murit? insistă Julia.
El se aşeză şi frunzări hârtiile.
— Ascultă, asta-i tot ce ştiu. Cum ziceam, tatăl tău nu vorbea prea mult despre ea. Cred că-i era prea greu.
Bătrânul îşi puse şapca la loc şi luă un creion, iar chipul îi redeveni distant.
313
— Acum, dacă nu te superi, am de lucru.
Julia îşi înfipse unghiile în palme, chinuindu-se să-şi păstreze calmul. Claude nu-i spunea totul şi ea habar n-avea de ce. Discutau despre casa ei, despre părinţii ei, despre sora ei. Avea dreptul să afle ce se petrecuse. Furia şi frustrarea se acumulau ca aburul în capul ei.
Se ridică, înşfăcă hârtiile de pe birou şi le ţinu departe de el.
— Nu te cred! îi zise. Dacă părinţii mei nu voiau să afle nimeni despre sora mea, de ce ţi-ar fi spus tata că ea era în pod? Probabil se bizuia pe tine. În toate privinţele.
Claude se încruntă.
— Nu ştiu. S-a întâmplat demult. Poate că simţea nevoia să-şi ia o piatră de pe inimă.
— Te-ai dus la poliţie? Ai încercat s-o scoţi de acolo?
El scutură din cap.
