cu mama.
— Unde ne ducem? întrebă ea din nou. Unde-i tati?
Mama încetini în sfârşit şi, de după un camion, se ivi o siluetă
învăluită în umbră, care se îndrepta către ele. Era un bărbat foarte solid, cu gâtul gros şi umerii laţi.
— Tati? spuse Lilly.
Atunci bărbatul păşi în lumina de la felinarul mamei, iar fetiţa scoase un ţipăt.
Nu era tati.
Era un monstru gigantic, cu fruntea osoasă şi cu sprâncenele împreunate deasupra unui nas borcănat, a unor fălci ca de maimuţă şi a unei guri ce semăna cu o lopată pentru cărbuni. Monstrul avea umerii voinici şi braţele uriaşe, iar picioarele lui cât nişte bărci stârneau nori de praf în jur. O tăietură zimţată îi trecea prin centrul feţei, despicându-i buza de sus şi împărţindu-i nasul în două bucăţi ciopârţite. În mijlocul frunţii avea o gâlmă de ţesut roşu şi întunecat, ce aducea cu un al treilea ochi. Dinţi mari şi cenuşii îi umpleau gura, înghesuindu-se din lipsă de spaţiu, ba chiar încălecându-se pe alocuri. O cămaşă cadrilată i se întindea peste pieptul musculos, în vreme ce marginile pantalonilor zdrenţuiţi i se opreau chiar sub genunchii cât nişte trunchiuri de copaci.
Lilly încercă să-şi ferească privirea, dar nu putu. Rămăsese încremenită de groază şi uimire. Poate că era un căpcăun, ca acela din Motanul încălţat. Nu ştiuse că asemenea creaturi existau cu adevărat. Mama trase brusc aer în piept şi se dădu înapoi, însă o ţinu
36
bine pe fetiţă de încheietura mâinii. Lilly trecu în spatele ei, simţindu-şi braţele şi picioarele grele ca piatra.
— Te rog, mama! strigă ea cu glas slab. Vreau acasă!
Apoi, din spatele monstrului, îşi făcu apariţia un bărbat obişnuit, îmbrăcat cu o haină lungă şi o pereche de pantaloni negri. Acesta trase dintr-un trabuc dolofan şi se îndreptă spre cele două, lăsând fumul să-i iasă pe la colţurile gurii.
— Nu trebuie să vă fie frică, zise bărbatul. Viktor n-o să vă facă
niciun rău.
Părul negru şi unsuros îi era strâns într-o coadă la spate, iar figura lui îi amintea fetiţei de pozele pe care le văzuse cu luna plină de cratere, spărturi şi părţi bolovănoase.
— Ce… cine e el? întrebă mama.
— Viktor e vedeta mea, răspunse bărbatul cu faţă ca luna. Dar nu de asta eşti dumneata aici, nu-i aşa? Unde-i fata?
Mama o trase pe Lilly din spatele ei, strâmbându-şi buzele din pricina efortului. Bărbatul cu faţă ca luna aprinse un felinar şi îl îndreptă către micuţă. Ea clipi şi îşi miji ochii, orbită de lumină, apoi îşi lăsă bărbia în piept, respirând greu. Aerul scârţâia şi huruia în plămânii ei. Ce voia omul acela? Şi ce urma să facă atunci când avea s-o vadă la faţă? Urma să fugă de frică ori să încerce s-o rănească?
Dacă ea era într-adevăr odrasla diavolului, poate că el avea să încerce s-o omoare. Mama îi spusese de nenumărate ori că ea nu încerca decât s-o ocrotească. Poate că o adusese acolo pentru a-i dovedi de ce.
— Scoate-i haina! zise bărbatul.
Mama smulse haina de pe trupul fetiţei şi o lăsă să cadă pe jos.
Bărbatul plimbă lumina felinarului din creştetul lui Lilly, până la picioare.
— De unde ştiu eu că e cu adevărat fiica dumitale? o întrebă el pe mama.
După care îşi aşeză mâna (era cărnoasă şi umedă) sub bărbia micuţei şi îi ridică faţa. Incapabilă să-şi desprindă ochii de ai lui, ea îşi ţinu răsuflarea, aşteptând să-i vadă reacţia. Se holbă la el parcă o veşnicie. Ce urma să facă? De ce nu se speria? În acelaşi timp, nu se putea abţine să nu studieze chipul singurului om pe care-l văzuse
37
vreodată de aproape, în afară de mama şi tata. Spre surprinderea ei, figura lui rămase calmă. În privire nu i se iviră nici uluirea, nici teama. Poate că era obişnuit cu monştrii.
— Cum îndrăzneşti să te îndoieşti de mine? spuse mama. Am semnat hârtiile, nu-i aşa?
— Asta nu înseamnă nimic, zise bărbatul.
— Dacă mă acuzi de minciună, continuă mama, plec chiar în clipa asta şi o iau cu mine.
Bărbatul stinse felinarul.
— N-ar fi prima dată când cineva încearcă să dea un copil drept al lui.
— Ei bine, pot să te asigur, zise mama. Spun adevărul. Sunt o creştină cu frica lui Dumnezeu şi…
Bărbatul cu faţă ca luna izbucni în râs, iar monstrul Viktor i se alătură.
— E ceva amuzant în asta? întrebă mama.
Omul îşi flutură o mână prin aer, continuând să zâmbească larg.
— Nu, deloc. Sunt sigur că Dumnezeu e fericit ştiind că nu minţi, când spui că fata asta-i a dumitale.
Îi aruncă o privire lui Viktor şi îşi dădu ochii este cap.
— Trebuie să mai ştiu doar un singur lucru. Soţul dumitale ştie despre afacerea noastră?
Mama dădu din cap în semn de încuviinţare.
