După dormitor, trecură într-un spaţiu lung şi îngust, cu podele lucioase şi pereţi pe care erau rânduite poze şi decoraţiuni. Oare cum îi zicea? Lilly încercă să-şi amintească, dar nu reuşi. Pe o latură a spaţiului, în loc de perete, erau nişte zăbrele din metal răsucit, asemănătoare cu gratiile de la fereastra ei. Fetiţa înainta lipită de zid şi departe de zăbrele, căci se simţea ameţită şi năucită, la un pas de a se prăbuşi. Totul i se părea prea mare, prea lat, prea lung. Aerul îi huruia în piept. Încercă să numere pe degete, dar tot pierdea şirul cifrelor. Tuşi, iar mama îi aruncă o privire aspră.
Dacă ar fi ştiut că partea de jos a casei o să semene cu o groapă
29
enormă, gata s-o înghită cu totul, nu şi-ar mai fi dorit în veci să iasă
din camera ei. Acum, ar fi vrut să alerge înapoi acolo, dar asta chiar că ar fi înfuriat-o pe mama. În timp ce se îndreptau către o scară cu alte zăbrele răsucite, lumina de la felinarul mamei se răsfrângea pe tavanul înalt şi arunca umbre mişcătoare pe deasupra capului, făcând să pară că pereţii dansau. Lilly strânse tare balustrada în pumni şi coborî încet treptele, convinsă că, de data asta, avea să se răstoarne şi să se ducă de-a berbeleacul până jos. Pe de-o parte, ar fi vrut să se uite pretutindeni, să exploreze şi să studieze fiecare parte a conacului Blackwood. Pe de altă parte, ar fi vrut să închidă ochii şi să facă totul să dispară.
Odată ajunsă la baza scării, o urmă pe mama de-a curmezişul unui spaţiu deschis, unde se aflau un şemineu, rafturi de cărţi ce se înălţau până în plafon şi scaune moi, ca nişte perne. Aerul mirosea a săpun, a lemn, a metal şi a flori moarte. Pereţii erau plini de imagini cu munţi, oameni şi cai, iar din tavan atârna o lumină scânteietoare, făcută din mărgele lucioase. Covorul de sub picioarele fetiţei părea la fel de gros ca salteaua de pe patul ei.
Lui Lilly mai că nu-i venea să creadă că tot ce simţea, vedea şi mirosea era real. Cum puteau tavanele să fie atât de înalte şi zidurile atât de depărtate unul de celălalt? Ce împiedica o asemenea casă
uriaşă să se prăbuşească, pur şi simplu? Şi ce făceau părinţii ei cu atâta spaţiu? Numai camera aceea ar fi putut să adăpostească
douăzeci de oameni. Pe micuţă o cuprinse o senzaţie de slăbiciune şi nesiguranţă pe propriile picioare, ca atunci când mama uita să-i dea de mâncare. Mai mult decât orice, îşi dorea să se întoarcă în pod.
Lumea aproape că o copleşea.
Atunci, şi-o imagină pe mama citind o carte lângă ferestrele elegante, în vreme ce tati fuma în dreptul şemineului, cu picioarele sprijinite pe un taburet. Şi-i închipui pe părinţii ei stând comod, la căldură, bând ceai fierbinte şi bucurându-se unul de altul. Şi, pentru prima dată, în stomacul ei se născu furia împotriva lui tati. Cum a putut să mă lase sus? De ce nu mi-a dat voie să vin aici, jos, când nu era nimeni prin preajmă? Poate că acum nu mi-ar mai fi fost aşa frică.
Nu i-a păsat că eram complet singură?
Lacrimile îi înceţoşară privirea, dar nu se opri din mers. Nu avea de
30
ales. După încăperea cu şemineul, mama o conduse de-a lungul unui alt coridor umbros, cu uşi de ambele părţi. Lumina lămpii umplea fiecare prag pe lângă care treceau, iar Lilly îşi lungea gâtul, ca să
privească înăuntrul camerelor. Una dintre ele era plină de rafturi şi cărţi, în vreme ce alta era mobilată cu o masă lungă, înconjurată de scaune îmbrăcate în pânză. La capătul culoarului, intrară în ceea ce părea a fi o bucătărie. Paşii lor bocăneau pe podeaua acoperită cu gresie în alb şi negru. Oale şi tigăi de cupru stăteau atârnate deasupra mesei de lucru din mijlocul încăperii, iar sub o arcadă de piatră se afla o sobă neagră. De-a lungul pereţilor albaştri erau înşirate dulapuri albe, cu uşi de sticlă. Deasupra chiuvetei duble, o perdea înflorată
acoperea o fereastră făcută din pătrăţele mici, sub care se vedeau ghivece rânduite pe pervaz. Prin aer pluteau ceea ce Lilly îşi închipuia că erau aromele rămase de la gătit şi curăţenie: ceapă prăjită, pâine coaptă, apă fiartă într-un ceainic şi săpun cu miros puternic. Din motive pe care nu le pricepea, ar fi vrut să rămână acolo, să deschidă
dulapurile şi să vadă ce era înăuntru, să se lase învăluită de căldura cuptorului şi să ia cina. Locul îi amintea de bucătăriile despre care citise în cărţi, unde mame şi fiice curăţau împreună cartofi sau glazurau prăjituri, unde familii întregi se strângeau în jurul meselor, ca să mănânce şi să discute. Cum o fi fost să stai la chiuvetă şi să speli vase în apă cu săpun, să coci fursecuri în cuptor şi să faci supă pe sobă? Cum o fi fost să iei masa împreună cu alţii?
Mama spunea că Lilly nu putea să mănânce cu ea şi cu tati, căci dacă ei ar fi văzut-o de cealaltă parte a mesei, le-ar fi pierit pofta de mâncare. Amintirea vorbelor mamei îi făcu plămânii să se strângă şi să se blocheze. Brusc, fetiţa nu mai putu să respire. Se opri şi se prinse de marginea mesei de lucru, în timp ce aerul îi scârţâia în piept. Mama o privi peste umăr.
— Ce faci?
— Nu vreau să… spuse Lilly, între două răsuflări chinuite. Toţi o să
creadă… că sunt un monstru! O să… să…
Mama se încruntă.
— Ţi-am zis, artiştii de circ sunt obişnuiţi cu oameni ca tine. Acum nu mai fi obraznică şi fă ce-ţi spun. Tatăl tău a cheltuit mult timp şi o groază de bani, ca să-ţi facă o surpriză, iar eu n-o să te las să strici
31
totul.
Înainte ca Lilly să mai apuce să scoată vreun cuvânt, mama o apucă de încheietură şi o târî într-o încăpere mică, aflată chiar la ieşirea din bucătărie. Pe pereţi erau agăţate haine în cuiere, pe podea erau înşiraţi pantofi şi ghete, iar o uşă părea să ducă afară. Lilly numără încălţările, încercând să se liniştească. Una, două, trei, patru, cinci, şase. Puţin câte puţin, pieptul i se descleştă şi reuşi să respire mai bine. Mama puse lampa pe duşumea şi luă un pulover din cui. Îl îmbrăcă, ridică felinarul şi puse mâna pe clanţă. Apoi se opri, luă o haină din cuier şi i-o întinse lui Lilly.
— Pune-o pe tine! S-ar putea să-ţi trebuiască mai târziu.
— Mai târziu? întrebă fata.
Mama scutură din cap.
— Vreau să zic, când o să ne întoarcem.
Lilly luă haina şi o îmbrăcă. O simţea grea pe umeri, iar mânecile îi atârnau mai lungi decât mâinile.
— Suflecă-le! îi zise mama. Şi grăbeşte-te! Trebuie să ajungem acolo înainte să fie prea târziu.
Lilly făcu aşa cum i se ceruse, dârdâind şi transpirând în acelaşi timp. Ar fi vrut să întrebe la ce ar fi putut întârzia, dar nu izbuti să
găsească vorbele potrivite.
Mama trase de uşă şi se furişă în noapte. Fetiţa rămase în prag, strângându-şi haina în jurul trupului. Era momentul pe care şi-l imaginase de o mie de ori, la care visase aproape în fiecare noapte, despre care crezuse că avea să fie cel mai fericit din viaţa ei. Acum, însă, ideea că urma să iasă din casă o zdruncina atât de rău, încât simţea că e pe cale să-şi părăsească propriul trup şi să plutească în bezna de afară. Pentru o clipă, i se păru că a şi făcut asta, că poate să
se uite în spate şi să se vadă pe sine însăşi stând în uşă.
— Hai! îi strigă mama peste umăr. Grăbeşte-te!
Femeia continua să meargă, fără să-şi dea seama că Lilly se oprise în prag. Fetiţa se gândi să se întoarcă şi să fugă înapoi în camera ei, dar mama ar fi venit pur şi simplu după ea. Şi ar fi bătut-o din nou.
Iar bătaia ar fi fost mult mai rea decât mersul la circ. În plus, dacă n-o să mai aibă niciodată şansa asta? Inspiră adânc, fără să ia în seamă
