🌏🌏"Viața care i s-a dat" de Ellen Marie Wiseman

huruitul din piept şi păşi afară din conacul Blackwood. Exteriorul i se

 32 

păru enorm, mult mai mare decât şi l-ar fi putut închipui vreodată, mai întins decât l-ar fi visat în viaţa ei. Rămase pe loc, tremurând, uimită, speriată şi fericită, toate în acelaşi timp.

Era afară!

Învăluind noaptea de vară într-o lumină hibernală, o semilună

cobora în lături pe un cer senin, presărat cu un milion de stele. Şi mirosurile, oh, mirosurile! Fetiţa nu ştia sigur ce fel de parfumuri minunate umpleau aerul, dar îşi imagina că erau cele de iarbă, de pământ, de copaci, de apă, de noroi, de insecte şi de frunze. Îşi imagina că erau miresmele cailor, ale fânului, florilor şi ploii. În minte i se iviră miile de poze pe care le studiase cu atenţie în cărţile ei şi pe care acum avea să le vadă în realitate. Un vânticel cald îi mângâia faţa. Noaptea era blândă şi călduroasă, ca răsuflarea sub o pătură. Lilly îşi ridică mânecile, ca să simtă aerul pe piele, iar lumina lunii se oglindi pe mâinile ei albe. Arătau de parcă ar fi fost ale unei fantome.

Mama îşi continua drumul, mergând repede, iar cercul galben de lumină al lămpii se îndepărta tot mai mult, săltând pe iarbă. Pe de-o parte, Lilly ar fi vrut să afle cum e să fii înconjurat de noapte. Pe de altă parte, o îngrozea uriaşul spaţiu gol. Cine ştia ce zăcea dincolo de întuneric, la doar câţiva metri de locul în care se afla ea? Cine ştia dacă avea să fie înghiţită de beznă ori înşfăcată de vreo lighioană

sălbatică?

Se repezi după mama, numărându-şi paşii până când o prinse din urmă. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte… Faptul că mergea şi mergea, fără să se izbească de vreun zid, îi dădea o senzaţie stranie, captivantă şi totodată înfricoşătoare. Mama şi fiica traversară

împreună curtea plină de umbre, apoi trecură pe lângă siluetele lungi ale copacilor şi pe lângă conturul impunător al grajdului. Caii nechezau în clădirea întunecată, lovind înăbuşit pereţii boxelor.

Nările lui Lilly se umplură de parfumul dulce al ierbii uscate, amestecat cu un miros cald, înţepător, ca de mucegai, care bănui că

venea de la bălegar.

Mama deschise poarta ce ducea către una dintre păşuni, o lăsă pe fetiţă să treacă, după care închise poarta la loc. Cele două străbătură

câmpul mergând una lângă alta. Insectele ţârâiau şi plescăiau

 33 

împrejurul lor. Lilly ar fi vrut să meargă mai încet, însă mama se grăbea. Odată ajunse la celălalt capăt al păşunii, se aplecară, pentru a trece pe sub un gard alb de scânduri, şi îşi croiră drum înspre un şir de copaci. Solul era denivelat şi brăzdat cu făgaşe, iar fetiţa se tot poticnea din pricina bulgărilor de pământ şi a smocurilor de iarbă.

Începuse din nou să gâfâie, dar nu îndrăznea să se oprească pentru a-şi trage sufletul. Se gândi să întrebe de ce n-o luaseră pe şosea, apoi îşi aminti că nu puteau risca să fie văzute. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă cineva ar fi zărit un monstru alb umblând pe marginea drumului?

Lilly se strădui din răsputeri să ţină pasul, în vreme ce o urma pe mama într-un pâlc de conifere. Pantofii, pe care îi purta doar atunci când o ruga tati, îi strângeau degetele de la picioare. Fruntea i se umpluse de sudoare şi începuse să-i curgă nasul. Printre copaci, mama o duse de-a lungul unei poteci înguste şi murdare, acoperite cu ace de pin. Aerul era încărcat de un miros curat, care aducea cu cel al săpunului şi al apei de colonie folosite de tati. Lilly se întrebă dacă era parfumul copacilor. Îi dădu prin gând s-o întrebe pe mama, însă abia dacă reuşea să nu se piardă de ea. O bufniţă ţipă deasupra capului ei şi fetiţa tresări, apoi îşi lungi gâtul, ca să vadă pasărea şi fu cât pe ce să se împiedice de o piatră.

Când ieşiră în sfârşit din pădure, printre arbori răsfiraţi şi tufişuri scunde, păşiră pe marginea ierboasă a unui alt câmp. De acolo, Lilly putea să vadă siluetele întunecate ale corturilor şi căruţelor circului.

Luminile colorate fuseseră stinse, iar aleea centrală era pustie. Mama o conduse prin iarbă, spre o parcelă acoperită cu rumeguş, aflată sub o flamură uriaşă pe care scria: CIRCUL FRAŢILOR BARLOW.

Deasupra ei, şiruri de fanioane atârnau moi în aerul cald. Pe marginile parcelei erau rânduite tarabe închise, la care se vindeau limonadă şi hotdogi, alături de tejghele pe ale căror afişe scria: VATĂ

DE ZAHĂR, ÎNGHEŢATĂ şi ALUNE PRĂJITE. Un uriaş tablou cu feţe de clovni umplea cerul de deasupra unuia dintre corturi. Clovnii tăcuţi se holbau la Lilly, încremeniţi în mijlocul unui hohot de râs.

Urmele razelor lunii se reflectau în prăjinile steagurilor, făcându-le să

pară reci şi argintii. Umbre negre-purpurii şi lumini cenuşii se întretăiau pe pământ, iar în aer plutea un amestec ciudat de grăsime

 34 

încinsă şi bălegar. Erau atâtea de văzut şi de mirosit, încât pe fetiţă iar o apucase ameţeala.

— Unde-i tati? şopti ea.

Mama îi făcu semn să tacă şi îşi continuă drumul. Lilly cercetă

parcela, aşteptându-se să vadă pe cineva alergând spre ele, prin labirintul de corturi şi tarabe cu popcorn sau mere caramelizate, pentru a le întreba ce caută acolo. Dacă proprietarul circului fusese de acord să organizeze un spectacol pentru ea, atunci unde erau toţi?

Unde erau animalele şi artiştii? De ce părea totul aşa de întunecat şi tăcut?

Când lumina de la felinarul mamei alunecă peste nişte afişe uriaşe, înşirate în faţa unui alai de corturi, lui Lilly îi veni să închidă din nou ochii. Se feri să vadă desenele care înfăţişau oameni înspăimântători, sub care stăteau scrise cuvinte ca: ALDO, BĂRBATUL-ALIGATOR; LUCIFER, PRUNCUL-DIAVOL; VIDAL, BĂIATUL CU TREI PICIOARE şi DINA, JUMĂTATE DE FATĂ VIE. Fiinţele din poze păreau scoase dintr-un coşmar, una mai tulburătoare decât cealaltă.

Unde sunt clovnii, elefanţii şi caii? se întrebă ea. Şi unde e tati? Micuţa se opri gâfâind lângă un chioşc pentru bilete.

— Vreau acasă, spuse ea.

Mama se întoarse spre ea, o apucă de încheietură şi o târî mai departe. Lilly se poticni şi se împletici, dar femeii nu-i păsă.

Ajunseră la un cort înalt, cu prăjini, grinzi şi fire ce se întindeau în toate direcţiile, ca oasele unei bestii gigantice. Era cortul cel mare, pe care Lilly îl văzuse de la fereastra podului. Pe clapa din faţă scria: SPRE INTRAREA PRINCIPALĂ A CIRCULUI. Însă intrarea era cufundată în beznă. Când mama trecu de ea şi dădu să meargă mai departe, Lilly se împotrivi.

— Unde ne ducem? întrebă ea.

Femeia n-o luă în seamă şi o smuci în urma ei. De cealaltă parte a cortului cel înalt, pe şinele de cale ferată, stătea oprit un tren format dintr-o lungă coloană de vagoane pentru marfă şi pasageri, toate rânduite în spatele unei enorme locomotive negre. Era mai mare decât şi l-ar fi putut închipui vreodată fetiţa. De la geamul podului, trenurile păreau la fel de mici ca animalele ei de jucărie. Lumini galbene luceau ici şi colo, în spatele ferestrelor pătrate, iar locomotiva

 35 

şi primele câteva vagoane erau înconjurate de căruţe de circ, în care se găseau cuşti pentru animale. Lilly nu putea să vadă dincolo de gratii, căci era prea întuneric, dar la stânga căruţelor, pe iarbă, se afla un grup de movile voluminoase.

Elefanţi, se gândi ea. Elefanţi vii, adevăraţi. Unu, doi, trei, patru. Al patrulea stătea pe picioarele lui groase, cu trompa atârnându-i precum un vierme uriaş. Lilly porni către ei, dar mama o trase în direcţia opusă, către partea din spate a cortului cel mare, într-o grămadă de remorci acoperite, camioane şi căruţe pe care erau pictaţi cai şi lei înaripaţi. Fetiţa încercă s-o facă pe femeie să-i dea drumul, pentru că o trăgea prea tare şi îi rănea mâna. Dar nu putea să se pună