Îşi imagină pisica stând încolăcită pe patul ei, aşteptând şi întrebându-se de ce Lilly o lăsase singură. Gândul că Abby era tristă şi se credea părăsită de stăpâna ei aproape că fu mai mult decât putea îndura. Ce avea să se întâmple acum cu Abby? Cine avea s-o hrănească, s-o iubească şi s-o mângâie? Nu mama. Mamei nu-i plăceau pisicile. Apoi şi-l închipui pe tati urcând în pod, ca s-o surprindă cu un cadou de ziua ei, şi găsind dormitorul gol. El avea să
întrebe unde e Lilly. Şi după ce mama avea să-i spună ce-a făcut, tati avea să alerge la trenul de circ, pentru a-şi salva fiica.
Asta dacă mama avea să-i zică adevărul.
Şi dacă nu cumva tati chiar era pe moarte.
Odată cu gândul ăsta, ceva se răsuci sub coastele fetiţei şi o durere grea, îngrozitoare, îi izbucni în piept. Deodată, îşi dădu seama că o să
i se facă rău. Se întoarse pe o parte şi vărsă, tuşind şi înecându-se cu propria vomă. Scuipă iar şi iar, după care se şterse la gură şi se întinse pe spate. Îşi simţea pleoapele grele. Pulsul îi zvâcnea în urechi. O
cuprinsese ameţeala, ca atunci când tati fusese nevoit să-i pună
muştar şi comprese calde pe piept timp de trei zile. Lumea se învârti ca scăpată din frâu, apoi se întunecă.
Un fluierat asurzitor o sperie pe Lilly, făcând-o să se trezească. Nu ştia unde se afla, nici cât de mult dormise.
— Tati? strigă ea cu glas slab. Sunt aici, tati!
O lumină palidă răzbătea printre şipcile pereţilor şi cădea pe gratiile metalice ale cuştii. Paiele îi înţepau mâinile şi picioarele, iar din depărtare se auzea zgomotul înăbuşit al unui motor puternic.
Atunci fata îşi aminti totul.
Era încuiată într-o cuşcă dintr-un tren de circ. Iar tati nu se afla acolo.
Ochii i se umplură de lacrimi şi se ridică în fund, cu gâtul şi pieptul arzând, cu ceafa înţepenită. Când reuşi să respire fără să tuşească, se
46
aşeză în genunchi şi se scutură. O dureau toţi muşchii, o mânca pielea şi trebuia să meargă la toaletă. Avea impresia că o să-i explodeze burta. Îşi strânse poalele rochiei în jurul mijlocului, îşi împinse chiloţii până la genunchi şi se lăsă pe vine în colţul ţarcului.
Urina îi alunecă pe interiorul piciorului şi i se scurse într-un pantof.
Acum nu doar că era murdară şi înfrigurată, dar mai şi mirosea urât.
Folosindu-se de paiele deja mânjite, se strădui să-şi şteargă piciorul, apoi îşi trase chiloţii la loc şi se aşeză în colţul opus, numărând gratiile şi încercând să nu plângă.
Caprele şi lamele stăteau întinse în ţarcurile lor, dormind sau rumegând fân. Lilly se uită cu atenţie printre stinghiile vagonului şi încercă să vadă afară, dar nu reuşi să întrezărească nimic. De undeva se auzi sunetul unui fluier. Apoi vagonul se cutremură, se urni înainte cu o smucitură, iar trenul începu să alunece uruind pe şine. Lamele şi caprele se ridicară în picioare, privind cu îngrijorare peste uşile ţarcurilor. Lilly îşi încleştă mâinile tremurătoare pe gratiile cuştii.
— Nu! ţipă ea. Încă nu se poate să plecăm! Tăticul meu vine să mă
ia!
Puţin câte puţin, trenul prindea viteză şi se îndepărta tot mai mult de conacul Blackwood. Lilly căzu înapoi pe paiele murdare şi izbucni în hohote, lovindu-şi capul de peretele cuştii. Cum avea s-o mai găsească tati? Groaza şi dorul de casă o năpădiră în valuri aprige. Nu putea să facă nimic altceva decât să aştepte şi să se roage. Dar mama spunea mereu că Dumnezeu nu ascultă rugăciunile decât dacă sunt sincere. Lilly îl implorase pe Dumnezeu s-o facă pe mama să se întoarcă după ea, însă asta nu se întâmplase. Lilly era încă acolo, zăvorâtă în cuşca aceea. Dacă nici atunci Dumnezeu nu-i crezuse rugile sincere, când avea să le creadă?
Parcă trecură o mie de ore până când trenul de circ încetini, gemând împotriva frânelor. Roţile de fier se poticniră şi scrâşniră, se poticniră şi scrâşniră, iar pistoanele şuierară din ce în ce mai lung. În cele din urmă, trenul se opri cutremurându-se şi aerul fu străpuns de fluieratul aburului eliberat. Caprele şi lamele se înălţară şi se legănară
pe picioarele nesigure. Lilly se ridică în capul oaselor, tremurând de frică şi de frig.
47
Afară, se ridicau zăvoare de fier, se deschideau uşi care erau împinse la o parte pe şinele lor, se auzeau oameni discutând şi strigând. Rampe şi jgheaburi cădeau cu zgomot pe pământ. Când uşa vagonului se dădu în lături, Lilly se retrase în colţul din spate al cuştii şi se făcu ghem, încercând să se micşoreze. Lumina soarelui năvăli în interior, scoţând la iveală nori de praf şi iritaţii de la fân, iar zgomotele din exterior deveniră mai puternice. Dârdâind din cap până în picioare, fetiţa miji ochii şi îşi acoperi urechile cu mâinile. În prag se ivi silueta unui bărbat, care urcă în vagon. Omul se întinse şi căscă, după care se duse la unul dintre ţarcuri şi privi înăuntru.
Chipul îmbătrânit îi era acoperit cu fire de barbă colilie abia răsărite, iar pe cap purta o pălărie tare, înclinată spre spate. Scărpină o lamă
după urechi, apoi începu să înainteze de-a lungul culoarului central, pentru a controla celelalte ţarcuri. Când ajunse la cel din faţa lui Lilly, se aplecă pe deasupra uşii, cu spatele către ea. Fetiţa se târî în faţă şi apucă strâns în mâini gratiile cuştii.
— Bună ziua! zise ea încet.
Bărbatul tresări şi se întoarse. Când o văzu, făcu ochii mari.
— Sfinte Sisoe! exclamă el. Tu cine dracu’ eşti?
— Sunt Lilly, răspunse fata. Puteţi să-mi daţi drumul? Vă rog!
Se uită la faţa lui, aşteptând să vadă dacă o să se sperie de ea.
— Ce naiba faci acolo, copile?
Lui Lilly îi bătea inima atât de tare, încât abia dacă putea vorbi.
Oare omul acela se prefăcea că nu-i e frică, aşa cum făcea şi tati? Sau avea curaj pentru că ea se afla într-o cuşcă? Înghiţi în sec şi îşi regăsi glasul.
