51
— Îmi pare rău, şopti Dante. De acum înainte, să faci doar ce zice el.
În clipa următoare, biciul îi şfichiui spatele, spintecându-i umerii ca focul. Lilly se arcui şi scoase un răcnet. Merrick gemu şi o lovi din nou. O dată. De două ori. De trei ori. Durerea era puternică şi usturătoare, ca flacăra de la felinarul mamei. Fetiţa se zvârcolea în chinuri şi ceva cald i se scurgea pe interiorul piciorului. Privirea începu să i se întunece, iar genunchii i se înmuiară, dar Viktor şi Dante o ţinură în picioare. Merrick suflă greu şi Lilly îl simţi ridicând iar biciul. Dante se băgă între ei, acoperind trupul copilei cu al lui.
— Destul, zise el cu glas potolit. O s-o omori.
— Are dreptate, spuse Leon. E doar o fetiţă.
— Bag-o la loc în cuşcă! mârâi Merrick.
Viktor o târî până la cuşcă şi o azvârli înăuntru. Lilly ateriză pe spate şi se lovi la cap. Durerea îi ţâşni pe şira spinării. Se rostogoli pe o parte între paie, cu umerii arzând şi răsuflarea împiedicându-i-se în piept. Viktor închise uşa, apoi trânti lacătul la loc.
Merrick aruncă biciul pe culoarul dintre ţarcuri şi începu să se plimbe de colo până colo prin vagon, cu pumnii încleştaţi. Apoi îşi arătă ameninţător dinţii şi trase un şut în cuşcă, îndoind-o.
— O să te las acolo cât o fi nevoie, zise el.
Arătă cu degetul către Leon.
— Moş Leon poate să-ţi aducă de mâncare săptămâni întregi.
Pricepi?
Lilly dădu din cap şi trase cu greu aer în piept.
— Acum te-ai prins cine-i şeful aici?
Ea dădu încă o dată din cap.
— Ai multe de învăţat, fetiţo, spuse Merrick. Şi, dacă ţi se pare că
noi suntem de speriat, încearcă să fugi şi ai să vezi peste cine dai. Pe lumea asta sunt oameni care abia aşteaptă să studieze pe cineva ca tine. Mulţi ciudaţi au fost ciopârţiţi, iar creierii şi alte părţi ale corpului le-au fost puse la murat şi aşezate în vitrină.
Reîncepu să se plimbe de colo până colo, apoi se opri şi i se adresă
lui Leon, care se apucase să desfacă un alt balot de fân.
— Hei, Leon! Ce crezi că ar face bunii locuitori ai acestui minunat orăşel dacă ar vedea-o pe tânăra domniţă hoinărind prin
52
împrejurimi?
Leon se ocupă cu pusul fânului într-un ţarc şi evită privirea lui Merrick.
— Nu pot să zic sigur.
— Bineînţeles că poţi! replică Merrick şi afişă un zâmbet răutăcios, ca de şarpe. Haide, spune-i domnişoarei Lilly adevărul, pentru binele ei!
Leon se opri din treabă şi se uită la Lilly, cu un aer trist.
— Cred că s-ar putea ca lumea din oraş să se sperie de ea. Probabil şi să râdă de ea.
— Adevărat, zise Merrick. Sau s-ar putea ca vreun nebun afurisit să
încerce s-o omoare, doar pentru că arată altfel decât ei. Nu-i aşa, Leon?
Bătrânul ridică din umeri.
— Hai, moşule! Povesteşte-i lui Lilly ce-a păţit fiică-ta!
Leon îşi lăsă umerii în jos şi se prinse strâns cu o mână de marginea de sus a uşii unui ţarc. Îşi privi multă vreme picioarele, apoi se îndreptă către Merrick.
— Are dreptate, domnişoară Lilly, spuse el. Oamenii ca tine nu-s în siguranţă acolo.
Ochii lui îmbătrâniţi se umplură de lacrimi.
— Spune-i de ce! insistă Merrick.
— Fiindcă lumea se sperie de ce nu pricepe. Fata mea şi cu mine am lucrat trei ani pentru Merrick şi pentru domnul Barlow. Ea era cea mai frumoasă femeie cu barbă pe care ai văzut-o vreodată. Avea ochii albaştri ca marea şi părul blond, moale ca mătasea. Dar a făcut greşeala să se îndrăgostească de un localnic şi să creadă că ar putea duce o viaţă normală. Eu am prevenit-o şi, mă rog, n-a ieşit aşa bine.
Ceilalţi orăşeni n-aveau să-l lase niciodată pe unul de-al lor să se însoare cu o ciudăţenie.
— Termină povestea! zise Merrick.
Leon scoase din buzunar o basma roşie, cu care îşi şterse fruntea şi ochii.
— La o săptămână după nuntă, bărbatul ei…
