— E cu Merrick, răspunse Glory.
— De unde a venit? se interesă bărbatul.
— Dacă Josephine vrea să afle, zise Glory, poate să-l întrebe pe Merrick.
Bărbatul rânji, dar nu scoase niciun cuvânt. Îi făcu cu ochiul lui Lilly şi plecă. Fetiţa se uită din nou la mâncarea ei, simţind că i se face din ce în ce mai greaţă. Se gândi să spună că nu poate mânca, apoi îşi luă felia de pâine prăjită şi ciuguli din coajă, străduindu-se să nu vomite.
După micul dejun, Glory o duse pe Lilly înapoi la tren, astfel încât Merrick să i-o poată arăta domnului Barlow. Pe drum, trecură pe lângă un cort înconjurat de baloturi de fân şi găleţi cu apă, apoi pe lângă un grup de bărbaţi care stăteau în gura unui şopron deschis împreună cu un elefant. Trei dintre oameni ţineau de nişte sfori ce urcau spre un scripete prins de un stâlp, peste capul animalului, apoi coborau şi legau picioarele din faţă ale elefantului, precum şi partea
81
de sus a trompei, în apropierea gurii. Un al patrulea bărbat, înarmat cu un băţ, îi poruncea animalului să se ridice, în vreme ce primii trei trăgeau de funii, smucind în sus picioarele şi capul elefantului. Alţi doi oameni împingeau un stativ rotund sub fundul elefantului, silindu-l să se aşeze.
Lilly se opri brusc şi îşi puse o mână peste burtă. Iar i se zvârcoleau în piept înăbuşitoarea senzaţie că era zăvorâtă şi un apăsător, oribil dor de casă. Dar, de data asta, mai era ceva, ceva ce aducea a groază şi durere. Glory se opri şi privi în urmă, către ea.
— Ce s-a întâmplat?
— Ce-i fac elefantului ăluia? întrebă fata.
— Încearcă s-o înveţe trucuri noi, răspunse Glory. Au probleme cu ea.
— Arată ca şi cum… ca şi cum ar tortura-o.
— N-o doare.
Cu ochii înlăcrimaţi, Lilly se uită cu atenţie la chipul femeii.
— De unde ştii?
Glory o fixă vreme îndelungată, după care îşi reluă drumul.
— Nu ştiu, zise ea, cu glas scăzut.
Lilly lăsă ochii în pământ şi o urmă. Nu mai putea să se uite la elefant. La fel ca atunci când văzuse leul, simţea fiecare strângere de inimă a animalului, fiecare spasm de durere şi nedumerire. Povara emoţiilor o presa din toate părţile, de parcă s-ar fi înecat în noroi sau în nisipuri mişcătoare.
Când se apropiară de tren, Glory încetini pasul.
— Ascultă, spuse ea. O să începem peste câteva ore şi, înainte să
deschidem porţile, domnul Barlow e ca un urs cu laba prinsă într-o capcană. Aşa că să nu vorbeşti decât dacă eşti întrebată.
Merrick le aştepta lângă un vagon de pasageri, plimbându-se de colo până colo şi frângându-şi mâinile. Spre deosebire de celelalte vagoane pentru pasageri, care erau verzi, maronii sau cenuşii, acela era vopsit într-un roşu lucios şi împodobit pe margini cu panglici negre. Perdele cu ciucuri atârnau la ferestrele deasupra cărora stătea scris, cu litere aurii: CIRCUL FRAŢILOR BARLOW. Alături de Merrick, doi bărbaţi stăteau de-o parte şi de alta a treptelor vagonului. Unul era chel, cu ochi răi şi braţe păroase. Celălalt părea
82
mare cât un cal, iar cămaşa cu mâneci scurte i se întindea pe piept ca şi cum ar fi fost gata-gata să se rupă. Părul negru îi stătea prins întrun nod, în creştetul capului.
— Îi vezi pe bărbaţii ăia? spuse Glory în şoaptă. Să nu te pui niciodată cu ei! Sunt gorilele domnului Barlow. Îl apără pe el şi fac pe oamenii de legătură, atunci când sunt necazuri cu localnicii.
Lilly nu putu decât să dea din cap.
— Ce-a durat atâta? zise Merrick.
Până să apuce Glory să-i răspundă, el o înşfăcă pe Lilly de braţ şi o urcă pe treptele de metal, către platforma dintre vagonul domnului Barlow şi următorul. Glory dădu să urce după ei, însă Merrick îi ceru să aştepte afară. Apoi îşi săltă bărbia, îşi drese vocea şi bătu la uşă.
Lilly aşteptă lângă el, cu inima gonindu-i în piept ca la iepure.
— Intră! strigă dinăuntru un glas de bariton.
Merrick deschise uşa şi îi spuse fetei să intre prima. Vagonul cu pereţi din lemn strălucitor era decorat cu lămpi elegante, două
scaune tapisate, o canapea îmbrăcată în catifea, o masă rotundă şi câteva covoare înflorate, împrăştiate ici şi colo, ca nişte cărţi de joc.
Lângă un perete, se aflau o chiuvetă mică, un blat de bucătărie şi câteva dulapuri, iar pe tavan se învârteau două ventilatoare. În spatele unei perdele făcute din mărgele, o uşă deschisă dădea spre o altă încăpere. Mirosul de fum, lemn vechi şi praf cald umplea aerul, amintindu-i lui Lilly de dormitorul ei de acasă. Dorul năvăli din nou asupra ei, copleşind-o cu o senzaţie de prăbuşire, ca şi cum capul i-ar fi devenit prea greu pentru gât şi ar fi dat s-o răstoarne. Cumva rămase în picioare şi strânse din dinţi, până când senzaţia trecu.
Un bărbat îmbrăcat într-un costum cu butoni şi încălţat cu pantofi lucitori, stătea pe un scaun roşu, având în faţă o masă rotundă pe care erau aşezate o farfurie cu ouă şi o ceaşcă de cafea. Mustaţa blondă şi dată cu ceară îi tresărea deasupra dinţilor cenuşii, ce păreau prea mari pentru gura lui.
— Ce-i? întrebă el.
— La ultima oprire am cules un număr nou, zise Merrick. Ceva ce n-am mai avut niciodată.
— Treci în faţă, îi spuse domnul Barlow lui Lilly.
Fata făcu aşa cum i se ceruse. Îşi simţea gura plină de rumeguş.
83
— Cum o să fie prezentată? se interesă domnul Barlow.