se întindă în iarba răcoroasă şi să alerge prin neîngrădita savană
africană, aşa cum şi ea obişnuia să-şi imagineze că evadează din camera ei, pentru a merge afară. Poate că şi lui îi era dor de casă.
Cu ochii încărcaţi de lacrimi, Lilly se luptă cu imboldul de a merge şi a descuia cuştile. Dar leii n-ar fi avut o soartă mai bună decât a ei.
Dacă ar fi încercat să fugă în pădure, cineva i-ar fi oprit. Dacă ar fi încercat să se împotrivească, cineva i-ar fi rănit sau i-ar fi împuşcat.
Ca atrasă de o forţă nevăzută, fetiţa se apropie de animalul care o privea. Voia să bage mâna în cuşcă şi să-l atingă, să-i arate că, dacă ar fi depins de ea, ar fi fost liber.
— Ce faci? strigă Glory. Pleacă de acolo!
Lilly se opri, iar spaima o smulse din transă.
— Voiam doar…
— Leii mănâncă oameni, zise femeia. Ar putea să-ţi smulgă mâna dintr-o muşcătură!
Lilly se îndepărtă de leu şi îşi continuă drumul alături de Glory, urmărindu-l până când îl pierdu din ochi. O întrista faptul că o auzise pe Glory vorbind despre lei aşa cum obişnuia mama să vorbească
despre ea, de parcă leii ar fi fost nişte fiinţe pe care să le urăşti şi de care să-ţi fie frică. Erau doar nişte animale sălbatice care voiau să fie libere şi lăsate în pace. Atâta tot.
După ce lăsară în urmă leii, o luară către partea din spate a parcelei, unde se afla un cort aproximativ la fel de spaţios precum cel mare, dar nu tot atât de înalt. Pe măsură ce se apropiau, Lilly începu să-şi târască picioarele şi să rămână în urma lui Glory. Pereţii cortului erau ridicaţi, iar vocile şi râsetele se împrăştiau peste tot. Interiorul era plin de oameni aşezaţi la mese, oameni care puteau să se holbeze şi să râdă de ea, oameni care puteau să se sperie şi să încerce s-o rănească. Fetiţa simţi cum i se strânge pieptul şi se opri din mers, chinuindu-se să tragă aer. Glory rămase pe loc, pentru a se uita la ea.
75
— E în regulă, spuse ea. N-are de ce să-ţi fie frică. Aici e cantina, locul în care mănâncă toţi. Un lucru pe care o să-l înveţi e că circul e împins înainte de stomac. El e cel care ne ţine în mişcare.
Arătă către un steag urcat în vârful cortului.
— Vezi steagul ăla? Când e portocaliu, cantina e deschisă. Când e albastru, e închisă.
Lui Lilly nu-i păsa de cantină ori de steaguri. Nu voia să intre.
Glory se întoarse la ea.
— Ascultă, zise femeia, îngenunchind alături, în iarbă. Dacă există
ceva ce trebuie să ştii despre circari, e că, în fiecare oraş în care ne ducem, suntem străini, prin urmare nu ne avem decât unii pe alţii.
Sigur, am stabilit propriile noastre reguli, ca să ne putem înţelege, şi nu toţi le respectă. Dar, când dăm de greu, îi apărăm pe ai noştri. Iar acum tu eşti una de-ale noastre. Faci parte din familia noastră.
Nimeni n-o să-ţi facă niciun rău. Ştiu că e greu, dar încearcă să te linişteşti şi să respiri încet.
Lilly se gândi să-i amintească lui Glory că Merrick îi făcuse un rău, dar nu putea să vorbească. Plămânii erau prea încleştaţi şi simţea că
gâtul e pe cale să se închidă. Tremurând, trase aer în piept şi îl dădu afară, încet şi îndelung, iar şi iar, numărând fiecare inspiraţie şi expiraţie. După ceea ce păru a fi o veşnicie, bubuiturile inimii se domoliră şi pieptul i se relaxă.
— E ok acum? întrebă Glory.
Lilly dădu din cap în semn de încuviinţare. Femeia schiţă un zâmbet, apoi se îndreptă şi porni din nou. Fetiţa o urmă.
În cantină, o perdea de pânză groasă trecea prin mijlocul cortului, împărţindu-l în două. Într-o parte, feţe de masă cadrilate, vase şi tacâmuri argintate, solniţe şi piperniţe, sticle de ketchup şi muştar. În partea cealaltă, mese goale, cu blaturile de lemn pătate, zgâriate şi ciobite. La mesele cu învelitori cadrilate şi argintărie erau aşezate grupuri de bărbaţi şi femei, care mâncau şi vorbeau, în vreme ce la mesele goale şedeau doar bărbaţi, toţi cu feţele asudate, mâinile murdare, cămăşile slinoase şi salopetele rupte. Spre surprinderea lui Lilly, la mesele cu învelitori, printre adulţi, erau aşezaţi, pe ici, pe colo, şi copii. Iar în afara bărbaţilor în halate şi şorţuri albe, care stăteau în spatele bufetului, toată lumea purta haine obişnuite. Din
76
nu se ştie ce motiv, crezuse că o să-i vadă costumaţi.
Aerul era încărcat de mirosurile prăjelilor şi ale grăsimilor pentru gătit, în vreme ce oamenii, cu tăvi în mâini, se înşirau în faţa unei mese pline cu ouă, şuncă şi pâine prăjită. Urmând-o pe Glory înspre coada la mâncare, Lilly observă, în capul unei mese, un bărbat uriaş, ai cărui cap şi umeri se înălţau la câteva zeci de centimetri deasupra celor din jur. Lângă el, un alt bărbat arăta ca un schelet, cu pielea bine întinsă peste oasele feţei. La o masă doldora de farfurii cu clătite şi şuncă, o femeie grasă, cu o fundă purpurie în părul blond şi cârlionţat, ocupa o bancă întreagă. În faţa ei, o fată măruntă, cu părul negru şi lucios, stătea în picioare pe un scăunel şi hrănea un bărbat fără braţe.
Lilly îşi lăsă ochii în jos şi se luă după picioarele lui Glory.
Stomacul începu să-i tremure şi simţi cum pieptul i se strânge din nou. Cum putea un om să trăiască fără braţe? Şi de ce era fata aia atât de mică? Capul ei părea prea mare pentru gât, iar mâinile şi picioarele arătau teribil de scurte şi dolofane. Să fi fost un spiriduş ori o păpuşă
însufleţită? Lilly ar fi vrut să fugă afară din cort şi să nu se mai întoarcă niciodată. Erau prea multe de văzut, prea multe zgomote şi mirosuri, prea multe feţe şi trupuri străine, toate îngrămădite într-un singur loc. Şi-ar fi dorit să meargă acasă. Şi-ar fi dorit să fie în cămăruţa ei sigură, alături de Abby. Gândindu-se iar la pisica ei, simţi că o ustură ochii şi gâtul. Oare se îngrijea cineva de ea? Sau mama o lăsase să moară de foame în pod?
Străduindu-se să nu izbucnească în plâns de faţă cu toţi, Lilly o urmă pe Glory la coadă, văzând lumea ca prin ceaţă din cauza lacrimilor. Femeia îi întinse o farfurie din tablă ciobită, pe care fetiţa o primi cu mâinile tremurând.
— Ia-ţi ce vrei, îi spuse Glory. Avem cârnaţi şi ouă, pâine şi gem, clătite, chifteluţe de cartofi şi şuncă.
Lilly nu credea că poate mânca. I se făcuse stomacul ghem de durere, teamă şi nelinişte, dar, din politeţe, luă o clătită şi o felie de pâine prăjită. La capătul rândului, un bărbat cu părul unsuros, care ţinea în colţul gurii un trabuc fumegând, stătea pe un taburet şi primea bilete. Când Glory şi Lilly ajunseră în dreptul lui, el o măsură
pe fetiţă din cap până în picioare.
77
— Asta cine-i? zise bărbatul, încruntându-se.
— E cu mine, răspunse Glory.
