— Mulţumesc. Îţi sunt recunoscătoare.
— Bine, atunci. Dacă-ţi mai trebuie ceva, doar cheamă-mă. Noapte bună!
O salută cu două degete, coborî treptele tropăind şi porni să
traverseze curtea.
— Aşa o să fac, spuse Julia. Noapte bună!
După plecarea lui Claude, se ocărî în sinea ei pentru că nu-l întrebase cum se porneşte instalaţia de încălzire. Cum putuse să fie atât de toantă? Se uită pe fereastră, înspre grajd, pentru a vedea dacă
bătrânul e îndeajuns de aproape, încât să se întoarcă, dar acesta deja se urca în camioneta lui. Până să se îmbrace ea şi să dea fuga pe urmele lui, el ar fi plecat. Apoi Julia îşi aminti de căminul din salon.
În clipa aceea era înfrigurată, înfometată, epuizată şi copleşită. A doua zi urma să aibă destul timp pentru a le lămuri pe toate, inclusiv pornirea instalaţiei de încălzire. Luă din frigider ouă şi lapte, pregăti nişte jumări cu pâine prăjită, le mâncă la masa de lucru din mijlocul
71
bucătăriei, după care merse în salon, ca să facă focul.
Lângă şemineu se afla un maldăr de lemne uscate, cu gângănii şi pânze de păianjeni umplând crăpăturile şi scobiturile din scoarţele fărâmicioase. După ce aţâţă focul, Julia îşi scoase pantofii şi se cuibări pe canapea. Pernele se lăsară mult în jos sub greutatea ei, iar liniştea din casă începu să-i ţiuie în urechi. Avea să fie o noapte lungă.
72
Capitolul 7
Lilly
După ce-şi văzuse pentru prima oară imaginea reflectată în oglinda de deasupra măsuţei de toaletă din cortul-vestiar, Lilly se aşeză pe jos, cu capul cuprins de ameţeală şi stomacul, de greaţă. Tot timpul se crezuse un monstru. Tot timpul părinţii ei o minţiseră. Tot timpul fusese încuiată în pod fără niciun motiv. Se ridică pe picioarele-i nesigure şi îşi scutură iarba de pe rochie. Lumea îi apărea ca prin ceaţă, din cauza lacrimilor.
— Eşti ok? o întrebă Glory.
Lilly dădu din cap.
— Hai! o îndemnă femeia. Să mergem la cantină şi să-ţi facem rost de micul dejun. Asta o să te ajute să te simţi mai bine. Trebuie să fii pe jumătate moartă de foame.
Fetiţa nu credea că ar fi în stare să mănânce, dar o urmă pe Glory afară din cort şi de-a curmezişul aleii centrale. Se gândi să se întoarcă
şi să fugă, însă unde să se ducă? Acasă? Acolo n-o voia nimeni. În cel mai apropiat orăşel? Merrick şi Leon îi spuseseră că nici acolo n-o să
fie dorită, asta dacă nu cumva o aştepta cineva ca să-i pună creierul la murat şi să i-l aşeze într-o vitrină. N-avea unde să meargă.
În timp ce înainta alături de Glory pe lângă şirul de tarabe şi căruţe de circ, încercă să nu se gândească la ceea ce s-ar fi putut întâmpla în continuare. Îi era şi aşa destul de greu să pună un picior în faţa celuilalt. De cealaltă parte a convoiului de căruţe, trei elefanţi stăteau cu capetele plecate, cu picioarele din spate legate, înlănţuite de nişte ţăruşi înfipţi în pământ. Lângă unul dintre animale, un bărbat îmbrăcat într-o salopetă şi un băiat cu o şapcă asemănătoare celor purtate de vânzătorii de ziare studiau ceva în iarbă. Lucrul la care se uitau, orice ar fi fost el, era rotund şi cenuşiu, ca un bolovan. Bărbatul s-a aplecat, proptindu-se într-un băţ lung, iar băiatul s-a îndoit de la mijloc, zâmbind, cu mâinile sprijinite de genunchi. Apoi copilul s-a aşezat pe pământ şi bolovanul s-a mişcat. S-a ridicat în picioare, şi-a scuturat urechiuşele, apoi şi-a mişcat trompa în sus şi în jos. Era un pui de elefant.
73
Lilly încetini, incapabilă să-şi dezlipească privirea. Băiatul râdea, iar bărbatul masa piciorul elefantului cel mare, mângâindu-i pielea groasă. Copilul îşi trecu mâna peste fruntea puiului de elefant, lăsând-o să coboare de-a lungul trompei. Puiul îşi aşeză labele din faţă pe umerii băiatului, după care se lăsă în genunchi şi, ca un câine uriaş, se întinse pe o parte în poala copilului, cuibărindu-şi capul pe picioarele lui. Lui Lilly nu-i venea să-şi creadă ochilor. Băiatul râse mai tare şi scărpină burta elefantului cu ambele mâini. Apoi se uită în sus, spre bărbat, şi, observând că acesta le zărise pe Glory şi Lilly, îşi întoarse privirea în aceeaşi direcţie, zâmbind larg. Spre mirarea fetiţei, îşi flutură mâna către ele, în semn de salut.
Ea îşi lăsă ochii în jos şi grăbi pasul. Oare se holbase? Ar fi trebuit să-i răspundă la salut? Băiatul părea ceva mai mare, dar ea nu mai văzuse niciodată un alt copil, darmite un băiat care să se joace cu un pui de elefant. Nu ştia ce să facă. Ce-o fi crezut el când a văzut-o? I-o fi observat culoarea pielii, sau era prea departe? Trebuia să fie de-al circului, altfel nu s-ar fi jucat cu elefanţii. Poate că era obişnuit să
vadă oameni care arată altfel. Dar de ce-i făcuse cu mâna?
— Nu-l băga în seamă, zise Glory. Cei de teapa lor nu se amestecă
cu alde noi.
— Cei de teapa lor? întrebă Lilly.
— Artiştii din cortul mare. Nu se încurcă ei cu numerele din expoziţia de ciudăţenii.
Lilly se încruntă.
— Să se încurce?
Glory surâse şi îşi flutură mâna prin aer.
— Nu contează. O să-ţi explic când o să fii mai mare.
Ceva mai încolo, pe marginea aleii centrale, stăteau şase căruţe cu animale, fiecare având înăuntru câte un leu. Doi dintre ei erau în picioare în cuştile lor, în vreme ce restul moţăiau la căldură, cu coastele ridicându-se şi coborându-se în ritmul răsuflării greoaie.
Unul dormea cu capul lui mare lipit de peretele cuştii şi cu încâlcita lui coamă cafenie revărsându-se printre gratii. Când Glory şi Lilly trecură pe alături, îşi săltă capul, clipi şi le urmări cum se duc, dând din mustăţi. Fetiţa încetini şi se uită adânc în ochii lui căprui şi trişti.
Văzu cât era de frumos şi de sănătos, zăvorât într-o cuşcă şi plin de
74
mâhnire. Îi văzu blana deasă, labele terminate cu pernuţe, colţii ascuţiţi, nasul negru. Deodată, o cuprinseră înăbuşitoarea senzaţie de a fi zăvorâtă în camera ei şi apăsătoarea, înfricoşătoarea durere a dorului de casă. Sentimentele erau atât de puternice, încât aproape că
o îngenuncheară. Parcă simţea setea de libertate a leului, cu aceeaşi limpezime cu care îşi simţea propria jale şi teamă. Poate că el visa să
