— Eu nu vreau să fiu o vedetă, plânse Lilly. Vreau doar să mă duc acasă, la pisica mea.
— Ştiu, zise Glory. Dar acum, casa ta e aici, ai uitat?
Fetiţa îşi îngropă faţa în mâini şi plânse mai tare.
65
Capitolul 6
Julia
Copacii care înconjurau conacul Blackwood erau negri şi desfrunziţi, făcând ca proprietatea să pară şi mai cenuşie. Casa parcă
era la fel de apăsătoare ca în ziua în care Julia plecase, mare şi posomorâtă, purtând culoarea cerului de iarnă. Era o clădire victoriană, cu patru etaje, construită în stil neo-gotic, cu cercevele la ferestre, lucarne, trei coşuri de fum şi un abrupt acoperiş mansardat.
Grămezi murdare de zăpadă topită şi frunze moarte se întindeau pe marginile fundaţiei de piatră, pe lângă gardul viu dintre curte şi pădurea din spate şi de-a lungul gardurilor care împrejmuiau grajdul cailor.
Julia coborî din taxi şi respiră încet, ca să se liniştească. Aerul umed mirosea a noroi şi a mucegai, a fân şi a bălegar. Întocmai cum îşi amintea. Oare chiar trecuseră trei ani de când plecase? Parcă ar fi fost ieri. Se îmbrăcase cu o pereche de pantaloni roz şi cu un pulover strâmt, în semn de sfidare faţă de mama ei moartă şi faţă de locuinţa cea sumbră. Dar acum se simţea ridicol. Taximetristul deschise portbagajul, îi dădu valiza, apoi plecă, lăsând-o pe alee.
Ferestrele casei erau pustii, reflectând copacii goi dimprejur.
Aceştia păreau mai înalţi şi mai neîngrijiţi. Poate că trebuiau toaletaţi. Deja se gândea la lucrurile care trebuiau făcute? Acum casa era a ei, cu toate cele douăsprezece dormitoare, cu tavanele înalte, cu scările impunătoare, cu bucătăria uriaşă, ale cărei lespezi erau tocite de paşi. Era a ei, însă numai dacă avea să rămână. Aşa voise mama, iar mama reuşea să-şi impună voinţa chiar şi dincolo de moarte. Totuşi, Julia nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva era pusă la încercare.
În caz că n-ar fi rămas, totul ar fi fost vândut, iar banii ar fi fost donaţi. Însă, deşi nu era sigură că ar putea locui în conac pentru tot restul vieţii, pământul şi banii ajungeau din plin pentru construcţia unei noi case. Avea o stranie senzaţie de satisfacţie ştiind că, oricât de mult s-a străduit, mama ei nu reuşise să controleze totul.
Îşi ridică ochii spre clădire, întrebându-se ce-o să facă ea cu atâta spaţiu. Oare camerele aveau să-i pară tăcute şi pustii sau aveau să
66
geamă sub povara amintirilor neplăcute? Îşi imagină cristalurile mamei în bufetul din sufragerie, scânteind în lumina candelabrului.
Îşi imagină sticlele de whisky ale tatălui ei, înşirate pe o servantă din cabinetul lui. În copilărie, se furişase acolo, pentru a se uita cu atenţie la misterioasele carafe şi clondire, încercând să înţeleagă de ce tatăl ei găsea lichidele din interior atât de atrăgătoare. Scosese chiar şi dopurile, ca să le miroasă. Dar fusese prinsă de mama şi, de atunci, nu mai pusese niciodată piciorul în cabinet ori în vreun alt loc din casă în care n-avea voie să intre. O biciuială zdravănă cu o ramură de salcie are darul de a-ţi aminti să faci aşa cum ţi se spune.
Acum putea să meargă oriunde voia: în cabinetul tatei, în dormitoarele de la etajul al treilea, în pod şi în grajd. Odată taxiul plecat, nu mai rămăsese decât tăcerea. Tăcerea copacilor şi a casei.
Tăcerea grajdului şi a câmpurilor. Unde erau caii?
Julia se înfioră şi îşi cuprinse trupul cu braţele. Locuinţa arăta ca şi cum ar fi aşteptat răbdătoare, anticipând momentul în care avea s-o poată înghiţi de vie. Oare greşise? Ce avea să facă ea acolo de una singură, la mai bine de trei kilometri distanţă de cel mai apropiat vecin? Şi cum naiba să conducă o fermă de cai, când părinţii ei n-o lăsaseră nici măcar să intre în grajd, darmite să-i vorbească despre afacere? Apoi îşi aminti că avea bani, cu duiumul, şi că putea plăti pe cineva să se ocupe de cai. În plus, nu dorea să se întoarcă la Big Al şi la cămăruţa ei sărăcăcioasă de deasupra magazinului de băuturi. Nu voia să se întoarcă la furat sau la a fi agresată de Tom. Se simţea prost pentru că-l părăsise fără să-şi ia rămas bun, dar când se întorsese de la muncă, în ziua în care primise scrisoarea, îl găsise prăbuşit pe canapea după încă o beţie. Până la urmă aşa era cel mai bine. Nu fusese nevoită să dea explicaţii şi nu fusese nevoită să mintă. Iar acum scăpase de el pentru totdeauna. Îşi luă valiza, strânse în pumn cheia de la intrare, pe care o avea în buzunarul hainei, şi porni cu paşi mari către conacul Blackwood, hotărâtă să profite la maximum de orice ar fi aşteptat-o.
Din interior, clădirea părea cumva mai mică decât şi-o amintea, dar tot enormă. Numai antreul era de cinci ori mai mare decât camera ei de deasupra magazinului de băuturi. Casa lăsa o senzaţie de frig şi umezeală, iar Julia se întrebă dacă mai existau şobolani în
67
pod. Mama şi tata negaseră mereu infestarea, dar, când era mică, ea îi auzea noaptea, alergând cu paşi mărunţi printre camere şi prin tavane, zgâriind şi ronţăind tencuiala veche şi lemnul putred. Mereu stătea trează din pricina zgomotelor bătrânei casei (grinzi care trosneau şi se mişcau, ţevi care pocneau şi gemeau), iar mintea ei tânără şi plină de viaţă îşi închipuia că cineva, sau ceva, trăia în spatele zidurilor.
Julia îşi lăsă valiza la baza scărilor şi se îndreptă către bucătărie.
Paşii îi răsunau pe podelele din lemn. Nu mai mâncase din seara trecută şi era lihnită. După ce aflase că ea acceptă să preia proprietatea, avocatul îl sunase pe Claude, grăjdarul, pentru a cere livrarea câtorva produse de băcănie. Păcat că Claude nu pornise şi instalaţia de încălzire.
Pe măsură ce înainta prin casă, Julia fu asaltată de mirosurile copilăriei: stejar cu parfum de lămâie, duşumele de piatră şi focuri de lemne, mobilă prăfuită şi substanţe pentru lustruit argintăria. Trecu prin sufrageria pentru oaspeţi, unde şi-o imagină pe mama cocoţată
precum o regină în capul mesei, aruncând o privire glacială către oricine ar fi îndrăznit să-şi soarbă supa ori s-o întrerupă în timp ce vorbea. În salon, cenuşa mucegăită persista în grătarul căminului, iar familiara cutie roşie de tablă în care se aflau chibriturile şedea în acelaşi loc de pe poliţă. O pereche de ochelari de citit era aşezată
peste o carte deschisă pe măsuţa de lângă fotoliul preferat al mamei, ca şi cum ea tocmai i-ar fi lăsat acolo şi ar fi urcat la etaj, pentru a trage un pui de somn. Deodată, faptul că era singură în casă o nelinişti pe Julia, ca şi cum ar fi fost posibil să se întoarcă şi s-o vadă
pe mama stând în prag, cu părul ei auriu şi un surâs acid pe chipul zbârcit.
în bucătărie, tânăra clăti ceainicul de aramă, îl umplu şi îl puse la fiert pe sobă. Apa din chiuvetă mirosea la fel ca pe vremuri, a fier amestecat cu piatră udă şi cu un iz de alge, ceva complet diferit de apa tratată cu clor din oraş. De câte ori stătuse Julia în bucătăria aceea, spălând vase şi ajutând-o pe mama la gătit? De câte ori implorase să facă mai mult decât să toace legumele ori să taie brânza, mai mult decât să aducă făina din cămară sau laptele şi ouăle din frigider? Ar fi vrut să frământe pâinea şi să frigă carnea pentru supă.
68
Ar fi vrut să glazureze prăjiturile şi să întindă aluatul pentru plăcintă.
Dar mama se temea că fata ar fi stricat orice pregăteau, aşa că n-o lăsa să facă nimic din toate astea. În definitiv, era un păcat să iroseşti o mâncare bună.
Julia luă un măr din castronul de lemn aflat pe masa de lucru din mijloc şi se opri în dreptul chiuvetei, privind pe geam, cu umerii strânşi din pricina frigului. Afară, grădina de iarnă se transformase într-un hăţiş de plante deşirate şi buruieni neîngrijite. Mama s-ar fi răsucit în mormânt, dacă ar fi putut s-o vadă.
Acum, mai mult ca oricând, Julia se simţea cu adevărat singură.
Mama şi tatăl ei se stinseseră, dar nimic nu fusese rezolvat. Şi nici nu avea să mai fie vreodată. De-a lungul anilor, se desfăcuse pe sine însăşi, bucată cu bucată, încercând să priceapă de ce se simţea atât de puţin iubită şi de ce întotdeauna i se păruse că părinţii ei îi ascund ceva. Undeva, în adâncul minţii, existau amintiri înceţoşate în care mama ei o înfăşură în pături şi o săruta pe obraz, iar Julia încă reuşea să vadă părul blond al femeii şi buzele ei roşii, în timp ce aceasta îi cânta şi o legăna ca să adoarmă. Dar, pe măsură ce crescuse, ceva se schimbase, iar Julia habar nu avea despre ce era vorba.
Pe când Julia avea vreo nouă ani, mama ei i-a povestit cum se rugase pentru o fiică şi cum, cât fusese însărcinată, îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului în pat, deoarece se temuse foarte tare să n-o piardă. Apoi a început o tiradă despre cât fusese de dezamăgită
când descoperise că fata nu avea alte scopuri în viaţă decât să fie neascultătoare şi s-o contrazică. Uneori, Juliei i se părea că părinţii ei duc o viaţă separată, fără nicio legătură cu ea, sau că se născuse în familia greşită. Obişnuia să-şi imagineze că a fost adoptată, că părinţii ei sunt spioni ori că au fost nevoiţi să-şi schimbe identitatea pentru a se ascunde de mafie. Dar asta numai pentru a-şi distrage atenţia de la propria tristeţe. Poate că nu avea să ştie niciodată.
O bubuitură bruscă în uşa din spate o făcu să tresară. Bubuitura se repetă, de data asta cu mai multă insistenţă. Julia lăsă mărul pe masa de lucru, se duse la uşa vestibulului de lângă bucătărie şi privi prin geam. Pe treptele de piatră stătea un domn bătrân, purtând o pălărie de fetru cadrilată şi o haină maronie.
— Bună ziua! strigă el.
