sunet să pătrundă. Josephine rânji ca o lupoaică, întinse un braţ şi o aşteptă să urce scara. Privirea fetei începu să se întunece, iar pământul i se legănă sub picioare.
— Haide, Lilly! spuse Ruby. Hai că poţi!
— Repede! zise Rosy. Dă-i o gură înainte să plece!
Ruby înşfăcă o sticlă de whisky de pe lada răsturnată şi, până să
apuce Lilly să protesteze, i-o duse la buze şi o îndemnă să bea. Fata luă o înghiţitură zdravănă. Alcoolul îi fripse gâtul şi îi aprinse stomacul. Dar nu-i păsă. Ar fi dat peste cap întreaga sticlă, dacă asta ar fi ajutat-o să depăşească momentul. Mai luă câteva guri, apoi dădu la o parte sticla şi tuşi. Băuse ea destul de-a lungul anilor, dar niciodată pe stomacul gol şi deja simţea alcoolul alunecându-i prin vene, pentru a-i încălzi mâinile şi picioarele.
— Aşa! spuse Ruby. Asta o să te înmoaie. Acum du-te!
— Nu… nu pot, bâigui Lilly. Nu pot să mă duc.
— Trebuie! zise Rosy. Ştii ce-o să-ţi facă Merrick dacă nu te duci.
— Haide! adăugă Ruby. Arată-i că eşti mai puternică.
Preţ de o clipă, Lilly se gândi să încaseze bătaia. Orice ar fi fost mai bine decât să se dezbrace în faţa unei gloate de bărbaţi beţi. Apoi îşi aminti ce-i spusese Merrick despre distratul mocofanilor în cortul din spatele căruţelor cu bagaje şi ceva se schimbă în capul ei, ca şi cum judecata, logica şi sănătatea mintală i s-ar fi desprins din adâncul fiinţei. Simţi acelaşi lucru şi în piept, ceva asemănător cu o eliberare a plămânilor şi inimii. Răsuflarea parcă nu i s-ar mai fi sfârşit. Nu ştia sigur dacă era din vina whiskyului sau a unui acces de indiferenţă, dar ceva o împinse pe scenă. Aproape că izbucni în râs, întrebându-se care avea să fie reacţia bărbaţilor la vederea pielii ei albe. Poate că
urmau să fugă din cort şi să împrăştie vorba că fraţii Barlow au băgat o ciudăţenie scârboasă în spectacolul deocheat. Poate că avea să fie prima şi ultima oară când era nevoită să facă asta.
Ridicându-şi poalele rochiei de mătase, urcă scările pe picioarele nesigure. Josephine îi făcu un semn cu ochiul şi părăsi scena. Când începu muzica, Lilly inspiră adânc şi păşi în lumina reflectoarelor.
Toţi cei din cort traseră laolaltă aer în piept, după care urmă un moment de tăcere uluită. Bărbaţii care erau În picioare se trântiră pe scaunele lor, iar cei care şedeau se ridicară, cu ochii mari şi gurile
229
căscate. Lilly avusese dreptate. Mocofanii nu voiau să plătească bani frumoşi ca să vadă o ciudăţenie scoţându-şi hainele. Ei îşi doreau blonde pieptoase, roşcate focoase şi brunete voluptuoase, nu o stafie cu părul ca pânza de păianjen. Fata fu cuprinsă de uşurare. Până la urmă, nu era nevoie să se dezbrace.
Apoi, bărbaţii începură să fluiere şi să aplaude, iar pe Lilly o cuprinse deznădejdea. Se uită îngrijorată către Ruby şi Rosy, care o urmăreau din culise. Ruby zâmbi şi îşi învârti degetul. Lilly se întoarse cu spatele către public şi încercă să se adune, în timp ce un ghem de groază îi creştea în minte. Merrick şi domnul Barlow o siliseră să urce acolo, acolo, în faţa unui grup de bărbaţi care, poate, se temeau de ea, acolo, în faţa unor oameni care, poate, îşi doreau la fel de mult să-i facă rău, pe cât îşi doreau s-o vadă goală. Iar acum, ea trebuia să se dezbrace şi să se etaleze înaintea lor.
De ani de zile nu-i mai răsunaseră în urechi vorbele mamei, dar acum parcă o auzea, ca pe un coşmar reîntors din copilărie, numind-o spurcăciune şi spunându-i că e un păcat cumplit să-şi arate trupul gol, chiar şi în faţa ei însăşi. Deodată, fu copleşită de groaznica realizare a faptului că i se furase şansa la o viaţă normală şi un strigăt mut îi izbucni din piept. Singurul ei gând era să fugă, să coboare de pe scenă şi să iasă din cort. Pe neaşteptate, băutura i se răsculă în stomacul gol şi Lilly îşi dădu seama că o să i se facă rău. Se întoarse, picioarele i se agăţară de rochie şi fu cât pe ce să cadă. Apoi îşi reveni şi se îndreptă către scară, ţinându-şi mâna peste gură. Un spectator începu să râdă şi un altul i se alătură. Ceilalţi strigau vorbe de ocară.
— Ce-i asta, o glumă?
— Daţi jos pocitania de pe scenă!
— Ne vrem banii înapoi!
O cutie goală pentru floricele de porumb o lovi pe Lilly în cap. Fata îşi încovoie umerii şi îşi ridică braţele ca să se apere, până când ajunse la treptele pe care le coborî cu greu. La capătul lor, căzu în patru labe şi vomită în iarba turtită, în timp ce părul îi atârna peste ochi.
— Oh, Doamne! exclamă Ruby.
Rosy se lăsă în genunchi lângă ea.
— Te simţi bine?
Gemenele o ajutară să se ridice, iar Josephine se repezi înapoi pe
230
scenă, pentru a linişti mulţimea furioasă. Ameţită şi dezorientată, Lilly se desprinse de cele două şi străbătu culisele, împleticindu-se.
Ieşi pe sub clapa din spate şi se grăbi să se întoarcă în vestiar.
Undeva, în adâncul minţii, o auzi pe Josephine chemându-le pe gemene înapoi, pe scenă.
Ea se prăbuşi în cortul-vestiar, dârdâind şi încercând să-şi tragă
sufletul. După un lung minut, se ridică, se târî până la oglindă şi, cu mâini tremurătoare, îşi şterse rujul de pe buze. Folosind mai multă
forţă decât ar fi fost nevoie, îşi curăţă rimelul scurs în jurul ochilor şi pe obraji. În ultimii şase ani făcuse multe lucruri pentru a supravieţui, dar refuza să-şi scoată hainele în faţa unei încăperi pline de bărbaţi.
Pur şi simplu nu putea s-o facă. Iar, dacă Merrick şi domnul Barlow credeau c-o pot sili să-i primească pe mocofani în cortul din spatele căruţelor cu bagaje, atunci urma să fugă. N-avea încotro. Urma să-şi încerce norocul în lumea reală sau să se alăture altui circ. Poate, dacă-l implora, Cole avea să plece cu ea.
În spatele imaginii ei din oglindă, clapa de pânză sări în sus şi Merrick se năpusti în cort. Lilly se ridică de pe scaun şi dădu înapoi.
Indiferent ce urma să se întâmple, conştiinţa îi era curată.
— Cine dracu’ te crezi? zbieră Merrick, roşu la faţă şi cu dinţii rânjiţi. Ţi se pare că poţi să faci ce pofteşti pe aici?
— Mi-era rău, zise fata. Gemenele mi-au dat whisky şi am…
— Nu-mi pasă nici dacă erai pe moarte! Ai făcut prilej de batjocură
din Josephine şi din întreg Circul Fraţilor Barlow!
Se aruncă spre ea şi o apucă de braţ.