233
— Unde mă duci? îl întrebă ea.
— De acum înainte, o să stai cu mine. Ai terminat cu Merrick şi cu nenorocitele alea de spectacole secundare.
234
Capitolul 22
Julia
După ce le spusese lui Claude şi Fletcher că, la ferma de cai a conacului Blackwood, niciun mânz n-o să mai fie luat de lângă mama lui, Julia merse cu un pahar de coniac în cabinetul de lucru al tatălui ei, pentru a reîncepe să caute cheia dispărută şi indicii în legătură cu sora ei moartă. Şterse praful de pe gramofon, îl porni şi aşeză acul la începutul melodiei „Little White Lies”. Când sunetele metalice ale muzicii de demult umplură încăperea, Julia rămase încremenită.
Dintr-odată redevenise o fetiţă, ascultând printre versuri blestemele şi hohotele de plâns ale tatălui ei, în vreme ce vocea mamei îi cerea să
plece de lângă uşile cabinetului. Simţea că, dacă s-ar fi întors, şi-ar fi zărit părintele la birou, strângând în mână un pahar de whisky, cu ochii lui încercănaţi, plini de lacrimi. Opri discul, luă o gură de coniac şi se răsuci. Scaunul biroului era gol.
După ce sorbi încă o dată îndelung din băutură, se aşeză la birou şi îşi lăsă degetele să alunece pe sub sertarul din mijloc, pentru a vedea dacă nu cumva cheia era lipită de lemn. Nu era. Se aşeză în patru labe şi se uită sub masă. Pânze de păianjen atârnau pe picioarele din lemn şi ghemotoace de praf se rostogoleau, împinse de răsuflarea ei. Nici urmă de cheie. Băgă mâna în vazele prăfuite şi scotoci pe sub trofee şi ceasuri aniversare. Luă pozele cu cai şi certificatele de pe pereţi, ca să
se uite în spatele ramelor. Răsuci marginile covoarelor, ridică lămpile, pipăi pe sub pervazuri şi verifică scândurile din podea, ca să afle dacă
nu era una desprinsă. Nimic. Simţindu-se înfrântă, se aşeză înapoi la birou şi încercă să se gândească, ţinându-şi mâinile proptite una de alta, sub bărbie. Dacă aş vrea să ascund o cheie, se întrebă ea, unde aş
pune-o? Nu-i veni nicio idee.
Oftă şi luă fotografia ei din liceu. Încă nu-i venea să creadă că tatăl ei o avea, darmite c-o ţinea pe biroul lui. Cercetând-o îndeaproape, observă că poza se înclinase foarte puţin, dezvăluind marginea superioară a ceea ce părea să fie o altă poză, aflată dedesubt. Julia întoarse rama şi, folosindu-şi unghia, desfăcu vârfurile de metal care fixau paspartuul, apoi scoase paspartuul şi o bucată subţire de carton
235
aflată între el şi fotografie. Aşa cum bănuise, mai exista o poză în spatele celei dintâi. Îi trebuiră câteva secunde, ca să-şi dea seama a cui era, însă când înţelese, făcu ochii mari.
Din portretul ce părea făcut de un fotograf profesionist, îi zâmbea mama ei, îmbrăcată într-o imaculată bluză albă şi purtând la gât o cruciuliţă de argint. Părul blond îi era împins spre spate de o bentiţă
şi i se revărsa pe umeri sub formă de bucle moi. Nu se putea să fi avut mai mult de optsprezece sau douăzeci de ani şi, din câte se pare, nu fusese întotdeauna împotriva fotografiilor. Juliei îi venise greu să şi-o închipuie tânără, dar, iată, avea dovada că şi Coralline Blackwood fusese cândva înfloritoare, plină de viaţă, frumoasă. Cu toate astea, Juliei nu-i era uşor să facă legătura între zâmbetul larg şi sincer al femeii din fotografie şi mama ei. Niciodată nu văzuse un asemenea zâmbet în realitate. Oare ce se schimbase? Să fi fost pierderea primei fiice motivul pentru care mama ei se transformase în femeia pe care Julia şi-o amintea? Ori dragostea, sau obsesia, sau ce-o mai fi simţit soţul ei pentru albinoasă şi pentru circ? Şi de ce tata acoperise poza mamei cu a Juliei?
Tânăra aşeză ambele fotografii pe birou, mamă şi fiică, una lângă
alta. Formele feţelor şi trăsăturile erau aproape identice, la fel şi curburile sprâncenelor, ba chiar şi ochii, unul cu foarte puţin mai jos decât celălalt. Julia nu mai observase niciodată potrivirile, dar acum i se părea straniu cât mult se asemănau. Puteau fi aceeaşi persoană, în epoci diferite. Oricât de multe fantezii ar fi avut ea în trecut pe seama faptului că ar proveni dintr-o altă familie, nu încăpea îndoială că era fiica lui Coralline Blackwood.
Cu o mie de întrebări alergându-i prin minte, puse pozele înapoi în ramă şi începu s-o închidă. După care se opri. Pe spatele cartonului de sub fotografia mamei fusese lipită, cu bandă adezivă, o cheie.
Inima începu să-i bată mai tare când o desprinse, dezlipi banda adezivă şi o încercă în broasca sertarului încuiat. Cheia se potrivi şi se răsuci. Julia îşi ţinu răsuflarea şi trase sertarul. În el nu se afla decât o cutie din lemn lustruit, aşezată chiar pe mijloc, într-un contrast izbitor cu haosul din restul biroului. Cu mâinile tremurând, luă plină
de grijă cutia şi o puse pe sugativă, uşurată să descopere că n-avea încuietoare.
236
Deschise capacul şi, înăuntru, găsi un săculeţ de catifea, legat la gură cu aţă, alături de tocul din piele roşie al unui aparat de fotografiat. Ridică săculeţul şi îl desfăcu. În el se aflau un colier din perle, o pereche de cercei asortaţi şi o perie de argint, înfăşurată în hârtie de ziar îngălbenită. Julia se uită lung la firele de păr albe agăţate de perie. Nu poate fi, nu-i aşa?
Luă tocul aparatului de fotografiat şi-l aşeză pe birou. Copca era ruptă, iar pielea fărâmicioasă părea aspră la atingere. Mişcându-se cu băgare de seamă, scoase aparatul din toc. Sub capac, cu litere de cerneală albastră, stătea scris un nume: Lilly.
Să fi fost amanta tatei? Dacă da, atunci de ce avea el lucrurile ei?
Pe fundul cutiei se afla o bucată subţire de carton împăturit. Julia o luă şi o despături. Fărâme de vopsea roşie şi albastră căzură de pe cutele unui afiş al Circului Fraţilor Barlow. În el, doi clovni zâmbeau şi făceau cu mâna lângă un elefant deschis la culoare, ridicat pe picioarele din spate. O femeie îmbrăcată într-o rochie albă de seară
şedea pe trompa curbată a elefantului, surâzând şi ţinând un braţ
ridicat. Părea să fie aceeaşi femeie din articolul de ziar.
Julia luă aparatul de fotografiat şi îl răsuci în mâini. Era un Kodak smălţuit cu negru şi argintiu, care avea, în partea de sus, trei butoane rotunde. În ciuda vechimii lui, părea nou-nouţ. Tânăra porni mecanismul care împingea obiectivul în afară, se uită prin dispozitivul de vizare şi apăsă pe declanşator. Spre surprinderea ei, aparatul păcăni, iar obturatorul se închise. Roti butonul care trecea la următorul cadru.
Aparatul avea film în el.
În dimineaţa următoare, după ce găsise aparatul de fotografiat în sertarul încuiat de la biroul tatălui său, Julia se trezi cu o durere cruntă de cap. Al doilea pahar de coniac fusese o idee proastă. Pe de altă parte, nu în fiecare zi afli că ai avut o soră care a murit şi că e posibil ca tatăl tău să fi fost încurcat cu o amantă albinoasă. Ca să nu mai punem la socoteală întrebările privind motivul pentru care părinţii tăi simţeau nevoia să fie iertaţi de o faptă având de-a face cu moartea surorii tale şi punerea piciorului în prag, cu privire la o convingere proprie. Toate emoţiile astea amestecate aminteau de
237
simptomele gastroenteritei, cu tot cu genunchii tremurători şi pornirea de a vomita. Dacă rolul de proprietar al fermei de cai de la conacul Blackwood avea să fie atât de obositor, poate că Julia nu era făcută pentru el.
Cerul de plumb care se întindea dincolo de fereastra ei îi oglindea starea de spirit. Norii de ploaie atârnau ca nişte valuri cenuşii peste vârfurile copacilor, ca şi cum ar fi fost gata să se rupă şi să inunde pământul în orice clipă. Dacă ar fi fost după ea, Julia ar fi rămas în pat toată ziua. Dar, erau prea multe de făcut. Prea multe de lămurit şi de descâlcit. Se târî de sub plapuma caldă, se spălă, se îmbrăcă şi coborî.
După ce bău repede un ceai, îşi băgă în geantă tocul şi aparatul de fotografiat găsite în biroul tatălui ei, îşi puse o haină şi o căciulă, apoi ieşi pe uşa vestibulului, îndreptându-se către grajd. Spera ca bătrânul Claude s-o ducă, totuşi, undeva cu maşina, oricât ar fi fost de furios, pentru că a fost nevoit să aducă înapoi mânzul doicii. Gândul de a călători singură cu el, indiferent pentru cât timp, i se părea Juliei la fel de atrăgător ca mestecatul de rumeguş, dar cum altfel să ajungă în oraş? În plus, voia să-l întrebe o sută de lucruri, inclusiv dacă ştia ceva despre aparatul de fotografiat. Şi, odată aflaţi împreună în camionetă, el nu avea să mai poată pleca.
