— Nu-ţi face griji, spuse acesta. O să-i treacă lui.
— Nu ştiu. Mai întâi am zis că nu vreau ca mânjii să fie luaţi de lângă iepe, iar acum asta. Mă tem că n-o să ne înţelegem niciodată.
— Lui pur şi simplu nu-i place schimbarea. Până şi mama ta…
scuze, vreau să zic doamna Blackwood… spunea că, după moartea tatălui tău, lui Claude i-a trebuit ceva vreme până să înceapă s-o asculte. Iar acum ai preluat tu conducerea după ce, un timp, s-a ocupat singur de toată afacerea. E el puţin cam aspru şi cam greu de urnit din ale lui, dar o să se îmbuneze.
Julia cercetă chipul lui Fletcher, încercând să şi-l imagineze discutând deschis cu mama ei. Poate că ştia mai multe despre conacul Blackwood şi despre părinţii ei decât crezuse ea.
— Mama mea îţi făcea des confidenţe?
El izbucni în râs.
— Ah, nu! Mai degrabă ţipa şi îl înjura pe Claude pentru că n-o asculta.
— Asta se potriveşte mai bine cu doamna Blackwood pe care mi-o amintesc eu, zâmbi Julia. Crezi că ar ajuta dacă l-aş înjura pe Claude?
242
Fletcher râse din nou.
— Nu, te pricepi să păstrezi un echilibrul între a-i respecta experienţa şi a-i da de înţeles că tu eşti şefa.
— Mersi! spuse ea. N-ai idee câtă nevoie aveam să aud asta.
— Oricând.
Vorbele lui Fletcher îi sporiseră încrederea în sine, dar Julia ştia că
era ceva trecător. Poate că ar fi trebuit să-l întrebe pe Claude despre aparatul de fotografiat chiar atunci, înainte să-şi piardă curajul.
— Vrei să ţii tu puţin biberonul? spuse ea. Mă întorc imediat.
Fletcher luă biberonul, iar tânăra ieşi din boxă şi se duse în birou, unde îşi scoase din geantă aparatul de fotografiat, cu tot cu toc. Pe Claude îl găsi lucrând lângă scara podului, împungând baloturi de fân cu un cârlig de mână şi stivuindu-le. Julia se opri pe culoarul central şi îşi drese vocea, pentru a-i atrage atenţia. Bătrânul se uită peste umăr, ca să vadă cine era acolo, însă nu scoase o vorbă.
— Pot să te întreb ceva? zise ea.
Claude ridică un balot de fân şi îl împinse cu genunchiul la locul lui, între celelalte.
— Tu eşti şefa.
Julia scoase aparatul din toc şi îl ridică.
— Ai mai văzut chestia asta până acum?
Bătrânul se opri din treabă, îşi scoase şapca, îşi şterse cu mâneca fruntea asudată şi miji ochii spre aparat. Apoi îşi puse şapca la loc şi zise:
— Nu.
— Eşti sigur?
— Sunt sigur.
Împunse un nou balot şi îl aşeză în vârful grămezii.
— Deci, n-ai idee al cui e?
Claude scutură din cap.
— Ei bine, l-am găsit într-un sertar încuiat din biroul tatălui meu.
Nu-l mai văzusem până atunci şi nu-mi amintesc ca părinţii mei să fi avut un aparat de fotografiat.
— Nu le trebuia. Aveau fotografi profesionişti pentru cai.
Julia se strâmbă.
— Nu ţi se pare ciudat? N-au făcut niciodată un portret de familie
243
ori poze cu fiica lor, dar plăteau pe cineva să le fotografieze caii?
Claude ridică din umeri şi-i întoarse spatele.
— Fiecare cu ale lui.
Tânăra îl privi un moment, ezitând să mai insiste pe lângă el. Dar se hotărî s-o facă. Ce avea de pierdut? Bătrânul deja o antipatiza.
