Când Julia ajunsese la jumătatea peluzei, din grajd ieşi Fletcher, care porni agale către ea, zâmbind. Cum poate să fie aşa de vesel într-o asemenea zi de rahat? se întrebă ea. În momentul în care se întâlniră, tânăra se sili să surâdă şi îşi continuă drumul. El se opri şi se întoarse.
— Hei!
— ’Neaţa! zise Julia.
Fletcher se luă după ea.
— Veneam spre conac, să vorbesc cu tine.
— De ce? Ce-ţi trebuie?
— Vreau să-ţi arăt ceva.
Şi, fără să-l privească, Julia ştia că el rânjea. Îi auzea zâmbetul în voce. Până la urmă care-i treaba cu el? De ce-i mereu aşa de fericit? E
enervant.
— Ce? întrebă ea.
— Vino la camioneta mea şi o să vezi!
— Mai poate aştepta? Am lucruri de făcut în oraş şi trebuie să-l rog
238
pe Claude să mă ducă cu maşina.
— O să dureze doar o clipă, spuse Fletcher. În plus, tu eşti şefa pe aici şi am nevoie de aprobarea ta. Aruncă doar o scurtă privire şi pe urmă, o să te reped eu până-n oraş.
Julia se opri şi se uită la el, oftând. I-ar fi fost mult mai uşor să
meargă în oraş cu Fletcher, decât cu Claude şi, oricum, n-avea chef să-l ia pe bătrân la întrebări. Dacă el s-ar fi purtat rău sau nepoliticos cu ea, poate că i-ar fi zis ceva ce ar fi regretat după aceea. Poate că la întoarcere urma să prindă mai mult curaj şi să aibă o perspectivă mai bună.
— Ok. Ce vrei să-mi arăţi?
Surâsul lui Fletcher se lărgi.
— Grozav! exclamă el. Hai cu mine!
O conduse de-a lungul peluzei, până la remorca pentru transportul cailor, ataşată de camioneta lui. Pe drum, trecură pe lângă Claude, care tocmai repara o poartă lângă aleea din faţa grajdului. Acesta îşi ridică ochii spre ei, apoi lăsă iar capul în jos, atent la munca lui. Julia strânse din dinţi, simţind cum un nod de groază i se răsuceşte în stomac. Ea se credea bătăioasă, dar, de fapt, detesta gândul că un om putea fi supărat pe ea, fie şi unul atât de arţăgos cum era Claude. Iar, dacă bătrânul încă îi purta pică din pricina mânjilor, poate că nu avea să fie dispus să discute cu ea despre nimic.
Julia îl urmă pe Fletcher pe lângă remorca pentru cai, până în spatele acesteia, dorindu-şi să termine odată, astfel încât să poată
merge în oraş, pentru a găsi un loc în care să developeze filmul din aparat. Poate că fotografiile aveau s-o ajute să-şi răspundă la unele întrebări. Fletcher desprinse rampa şi o coborî, după care îi făcu semn Juliei să urce după el. Încă zâmbea, dar în ochii lui se ivise o încordare ciudată, o rară scânteie de nelinişte pe care ea n-o mai zărise până atunci. În mod normal, Fletcher părea să umble ţanţoş pe lângă grajd, precum fotbaliştii care obişnuiau să râdă de ea pe vremea liceului, sigur de lumea dimprejurul lui şi de locul său în ea. Faptul că-l vedea astfel, o îngrijora. Nu se credea în stare să mai facă faţă şi altor surprize. Luându-şi inima în dinţi, sui pe rampă, se uită în rulotă şi scoase un sunet de uimire.
De pe un pat de paie galbene, un mânz abia născut, negru ca
239
tăciunele, săltă capul şi clipi spre ea. Când dădu cu ochii de Julia şi de Fletcher, se chinui să se ridice pe picioruşele lui plăpânde şi îşi împinse botul mic pe deasupra uşii.
Tânăra zâmbi şi îi mângâie fruntea acoperită cu puf, uitând de Claude, de răposata ei soră şi de filmul din aparat.
— E mânzul doicii? întrebă ea. Credeam că a fost adus înapoi de Claude, aseară.
— Aşa e, răspunse Fletcher. Ăsta s-a născut în zori, la ferma Thompson. Iapa l-a respins.
Julia se încruntă.
— Cum aşa?
Bărbatul ridică din umeri.
— Uneori se întâmplă pur şi simplu. Nimeni nu ştie de ce. Era primul născut al iepei.
Julia se uită la faţa dulce a mânzului orfan şi se simţi pe loc legată
de el, mustrându-se numaidecât, pentru că fusese atât de prinsă cu propriile probleme, încât aproape că refuzase să-l asculte pe Fletcher.
— Dar, cum o să supravieţuiască fără mama lui?
Bărbatul se aplecă peste uşă şi scărpină gâtul mânzului.
— Speram să ai tu grijă de el.
Julia făcu ochii mari.
— Eu? Nu ştiu nimic despre…
