— Ştiu, a spus el, strângând-o de mână. Şi eu sunt fericit să te văd.
— Ce ţi s-a-ntâmplat? a întrebat ea. Ştii tu, după ce te-au scos din biroul doctorului Roach.
— Am fost pus la izolare trei luni, a spus el.
— Oh, Doamne! a făcut ea.
Şi-a strâns buzele şi şi-a lăsat capul în jos.
— Îmi pare rău.
— Nu contează, a spus el. Contează că suntem acum şi aici. Tu şi cu mine. Şi urmează să facem ceva ca să scăpăm de-aici.
— Când? a întrebat ea, ridicându-şi ochii spre ochii lui.
— 264 —
Nu se putea stăpâni. Trebuia să se uite la el. Brusc, a simţit c-o cuprinde ameţeala.
— Curând, a spus el.
A strâns-o uşor de talie, ca şi cum ar fi simţit cât era de tensionată.
— Relaxează-te şi ascultă-mă. Eu lucrez cu groparul, fac sicrie şi însemne din metal pentru morminte. Avem acces la tunelurile de sub Chapin Hall. Acolo se ţin sicriele, într-o zonă de depozitare de lângă
morgă. Îndată ce ne hotărâm să facem asta, trebuie să găseşti o cale să cobori în acele tuneluri. E un indicator…
— Cum să fac eu asta? a-ntrebat ea, gâtuită de panică.
— Nu ştiu, a răspuns el. Deocamdată, nu trebuie decât să asculţi.
Lasă-mă să-ţi spun totul. Apoi vom plănui ce trebuie să faci tu. Odată
ce vei ajunge în tuneluri, urmezi indicatoarele spre morgă. Depozitul este dincolo de hol. Te ascunzi într-un sicriu. Lawrence şi cu mine te vom căra afară.
— Groparul?
— Da.
Au dat ocol ringului de dans, rotindu-se încet; feţele neclare de dincolo de capul lui Bruno îi provocau ameţeală.
— Nu ne va da de gol? a întrebat ea, apucându-l mai tare de umăr.
— Nu, a spus el.
În clipa aceea, sora Trench s-a strecurat pe lângă ei, cu buzele ei roşii strânse, într-o expresie încrâncenată. Clara şi-a lăsat bărbia-n jos, sigură că sora Trench va citi adevărul în ochii ei. Broboane de sudoare i-au umezit fruntea şi rotulele au început să-i tremure. Sora Trench a verificat spaţiul dintre ei, şi-a pus mâna groasă şi grea pe umerii lor şi i-a-mpins mai departe unul de celălalt.
— Prea aproape, a spus ea.
Când sora Trench s-a îndreptat spre cuplul următor, Clara s-a gândit c-ar fi bine să nu cadă grămadă pe podea. Atunci, sora Trench s-a oprit şi-a rămas pe loc un timp ce a trecut ca o eternitate, uitându-se cu ochii mijiţi, ba la unul, ba la celălalt. Clara a simţit că
face pe ea. Sora Trench îl recunoscuse pe Bruno. Pentru o fracţiune de secundă, a văzut negru în faţa ochilor. Apoi a-nghiţit în gol, forţându-se să se uite la sora Trench.
— La mulţi ani, de Sfântul Valentin, a spus ea, cu buzele ţuguiate,
— 265 —
în timp ce încerca să zâmbească. Mulţumim pentru această petrecere frumoasă.
Încruntată, sora Trench s-a uitat insistent la Bruno, studiindu-i faţa. Bruno a luat o expresie rătăcită, legănându-se şi uitându-se fix la o inimă de hârtie de deasupra capului Clarei.
— Hmm, a făcut sora Trench, strângând din buzele ei roşii.
Apoi i-a aruncat Clarei o privire severă, dând o dată din cap, şi a pornit-o mai departe.
— Vezi ce faci, i-a spus ea, plecând.
Clara a scos un oftat tulburător, în timp ce picioarele aproape că i se înmuiaseră de tot.
— Eşti bine? a-ntrebat Bruno.
Clara a-ncercat să-şi recapete glasul.
— Te-a recunoscut, a şoptit ea.
Bruno a scuturat din cap.
— Ar fi chemat imediat gărzile.
