"Ce a lăsat în urmă ei" de Ellen Marie Wiseman🌄🌄

— Ridică braţele şi îndepărtează picioarele! i-a poruncit prima femeie.

Izzy şi-a-nghiţit nodul din gât şi a ridicat mâinile. Femeia a pipăit-o de sus până jos, între picioare şi sub sâni. În sfârşit, controlul s-a terminat şi prima femeie a scos-o-napoi pe coridor. La capătul holului, au ajuns la o uşă făcută din bare de fier. Izzy stătea în spatele femeii, aşteptând ca aceasta să descuie uşa; genunchii îi tremurau, involuntar. Singurul sunet pe care-l auzea era bătaia rapidă a inimii ei, care-i tuna în urechi. Era destul de greu să te afli într-o închisoare, pentru prima dată, dar cu cât se-apropia momentul în care-şi va vedea mama, cu atât îi era mai greu să înainteze.

A urmat-o pe femeie printre barele de metal şi-au înaintat pe un culoar de beton cu becurile de pe tavan protejate de zăbrele, apoi au trecut printr-o altă uşă de metal încuiată şi-au ajuns într-un mic hol.

Femeia i-a spus să ia loc şi s-aştepte să vină cineva s-o ia. Izzy a făcut ce i s-a spus. Femeia a plecat, ieşind pe o altă uşă.

După un perete despărţitor de sticlă, stătea o asistentă şi, în spatele ei, era o uşă deschisă ce dădea spre altă cameră. Poate că-i o

— 255 —

greşeală, s-a gândit Izzy, reţinându-şi lacrimile. Imaginea mamei ei întinse pe-un pat într-un salon pentru bolnavi mental i-a venit în minte şi aproape că i-a venit să urle. Nu numai că se-ntreba cum arăta mama ei acum, după zece ani de închisoare, dar când se gândea că o să-şi vadă mama în comă, o apuca durerea de stomac şi simţea că-i vine să vomite. Ultima imagine pe care-o avea despre mama ei îi bântuise visele ani de-a rândul. Ce imagine oribilă i se va imprima în minte astăzi?

Şi-a amintit de-o carte scrisă de Stephen King, intitulată Zona moartă, în care un bărbat rănit într-un accident de maşină a stat cinci ani în comă. Şi l-a imaginat pe personajul principal trezindu-se şi prinzând mâna cuiva, incapabil să-i dea drumul până când n-a făcut o prezicere despre viitorul persoanei. După ce citise romanul, Izzy nu mai putuse să doarmă câteva săptămâni. Să fii în comă părea a fi cel mai rău lucru, care i se putea-ntâmpla cuiva. Şi acum ea era pe punctul să-şi vadă mama în această stare. Între vinovăţia pe care-o simţea pentru că refuzase s-o viziteze atâţia ani, durerea în faţa perspectivei de a fi orfană şi teama că-şi va vedea mama ţinută-n viaţă

de aparate, Izzy a simţit că-i vine să urle. Dar trebuia să-şi ceară

iertare şi să-şi ia adio. Trebuia să-i spună mamei ei că niciodată n-a-ncetat s-o iubească. Îi datora măcar atâta lucru.

Când s-a deschis una dintre uşile holului, Izzy a sărit în picioare. O

femeie-paznic i-a strigat numele, din uşă. Izzy a ajuns într-un hol, cu unghiile înfipte-n palme. Şi-a făcut apariţia o infirmieră mărunţică, în uniformă, cu părul negru, şi a condus-o pe un culoar lung şi verde, în sunetul scârţâitului pantofilor ei. Infirmiera s-a oprit în faţa unor uşi duble şi, spre surpriza lui Izzy, i-a zâmbit.

— Te simţi bine? a-ntrebat-o ea.

Izzy a dat din cap. Gestul a fost mai degrabă un spasm.

— Ca să ştii, a spus infirmiera. Noi permitem foarte rar membrilor de familie să intre în infirmerie. În mod normal, cineva în starea mamei tale ar fi trimis la spitalul public. Detest să fiu aşa directă, dar nu credem că va supravieţui acestei încercări. Mama ta adoptivă ne-a implorat s-o ţinem aici până vii tu s-o vezi. Ai voie să stai numai câteva minute.

Izzy a dat din cap şi-a-ncercat să-i mulţumească, dar gura i se

— 256 —

uscase.

— Să nu-ţi fie frică, a spus infirmiera, punând o mână pe umărul lui Izzy. Arată de parcă ar dormi.

Infirmiera a deschis uşa şi-a condus-o pe Izzy înăuntru. De-a lungul pereţilor albi ai uriaşei încăperi erau aliniate o duzină de paturi de fier, cu câte-o prizonieră zăcând pe fiecare; unele dormeau, câteva stăteau de vorbă cu vecinele de pat, altele citeau. Lângă uşă

era un gardian, aşezat la un pupitru. Prizonierele s-au oprit din ce făceau şi şi-au ridicat privirile, cu ochii larg deschişi de surpriză şi sprâncenele ridicate a nedumerire. Infirmiera a condus-o la prima pacientă, a tras draperia dintre paturi, a scos un scaun de metal şi-apoi a rămas în picioare, cu o mână pe balustrada patului. Lângă pat, monitoarele bipăiau, iar dispozitivele de ventilare fluierau şi şuierau.

— A venit fiica ta să te vadă, Joyce, i-a spus infirmiera femeii care zăcea pe pat.

Izzy a-nţepenit, cu stomacul făcut ghem. A simţit că plămânii îi tremură în coşul pieptului, ca şi cum, în orice clipă, organele ei urmau să fie traversate de un spasm şi apoi să se oprească pentru totdeauna, lăsând-o fără viaţă pe podea. S-a apropiat de marginea patului, cu degetele la gură, cu buzele tremurând, şi s-a uitat la femeia întinsă pe pat.

Când a văzut trăsăturile familiare ale mamei ei, pomeţii înalţi şi nasul drept, mica cicatrice de deasupra sprâncenei drepte, de când căzuse pe gheaţă pe alee, lui Izzy i-a stat respiraţia. Ochii mamei erau înconjuraţi de riduri şi avea şuviţe cărunte-n păr, dar în afara tubului de oxigen lipit de gură, arăta neschimbată. Când era mică, Izzy credea că mama ei era cea mai frumoasă femeie din lume. Peste ani, ajunsese să se-ntrebe dacă toate fetiţele cred că mamele lor sunt frumoase şi dacă imaginea pe care-o păstra în minte fusese intensificată de trecerea timpului. Acum şi-a dat seama că avusese dreptate. Mama ei era uluitoare. Şi-a pus geanta pe scaun şi s-a tras mai aproape de pat.

— Există vreo şansă să se trezească? a-ntrebat-o ea pe infirmieră.

Infirmiera a scuturat din cap.

— Nu, iubito, a răspuns ea. Când au găsit-o, răul se produsese.

A dat ocol patului şi şi-a pus o mână pe braţul lui Izzy.

— 257 —

— Îmi pare foarte rău. Pot face ceva pentru tine? Vrei un pahar de apă sau de sifon?

— Nu, a spus Izzy, cu voce reţinută. Mulţumesc. Vreau doar câteva minute singură cu…

— Te simţi bine? Eşti foarte palidă.

Izzy a dat din cap şi infirmiera a bătut-o uşor pe umăr.

— Bine, a spus infirmiera. Vă voi lăsa singure, un minut.

A arătat cu bărbia spre gardianul de la uşă.

— Numai să te stăpâneşti, bine?

Izzy a-ncercat să zâmbească şi, în cele din urmă, infirmiera a plecat. Încercând să-şi dea seama de unde să-nceapă, Izzy s-a prins de marginea patului ca să nu cadă. Un lanţ greu pornea de la piciorul de metal al patului, trecea pe sub pătură şi se oprea lângă picioarele mamei ei. Absurditatea de a ţine-n lanţuri un pacient comatos, aflat la pat, i-a străbătut fulgerător mintea lui Izzy. Numai printr-un miracol mama ei ar mai pleca undeva. Zăcea nemişcată ca o piatră, cu braţele palide în lateral, cu palmele-n jos şi cu degetele ei lungi şi subţiri, ca fildeşul, pe pătura albastră. Mâini de pianistă, obişnuia să

spună bunica lui Izzy. Izzy s-a gândit să se apropie să o ia de mână pe mama ei, dar n-a reuşit s-o facă. În afară de faptul că nu ştia dacă era permis să atingă un internat, îi era frică să atingă pielea mamei ei. Se detesta pentru că simţea lucrul acesta, dar era adevărul adevărat.

Exact cum atingerea valizelor de la Willard o făcuse să simtă că i se înmoaie picioarele, gândul de-a atinge pe cineva în comă avea acelaşi efect. Chiar dacă era vorba de propria ei mamă.

Şi-a şters obrajii şi a tras adânc aer în piept.