— 252 —
Capitolul 19
Izzy
Închisoarea Statală Bedford
Izzy stătea în faţa porţii de metal înalte de două etaje a Centrului Corecţional Bedford Hills, iar vântul de octombrie îi flutura părul peste faţă. S-a-ntors cu spatele spre rafalele reci ca gheaţa şi şi-a strâns haina sub bărbie, tremurând, aşteptând ca paznicul s-o lase să
intre. Dincolo de poartă, adunătura de clădiri de cărămidă cu ferestrele zăbrelite şi mulţimea de coşuri de fum îi aminteau de Willard State. Singura diferenţă dintre azil şi închisoare erau turnurile de pază şi sârma ghimpată de deasupra gardurilor metalice.
S-a uitat spre parcarea de dincolo de drum, unde Peg rămăsese în maşină, pe locul şoferului, şi privea prin parbriz. Peg telefonase înainte pentru a aranja vizita şi se oferise să intre şi ea, dar Izzy a insistat să-şi ia la revedere singură de la mama ei. Acum, stomacul începuse să i se zbată şi se-ntreba dacă era prea târziu să se răzgândească. Chiar în clipa-n care se hotărâse că voia s-o însoţească
Peg, a apărut agale un paznic ca să-i deschidă poarta. Îşi târşâia pantofii şi se uita-n jur plictisit, cu o expresie indiferentă pe chip.
— Permis de-acces? a spus el, când a ajuns lângă ea.
— Nu, a spus Izzy. Eu… umm. N-am mai fost niciodată aici. Mama este la infirmerie. A sunat mama adoptivă şi-a vorbit cu directorul închisorii. Acesta a spus c-o pot vizita.
— Cum te cheamă? a întrebat el.
— Isabelle Stone, a răspuns ea.
— Aşteaptă, a spus el.
A deschis o cutie neagră aflată pe un stâlp de lângă poartă, a format un număr şi i-a comunicat situaţia celui care i-a răspuns.
— Da, a spus el. Isa… mai spune-mi o dată numele.
— Isabelle Stone, a spus Izzy.
— Isabelle Stone, a repetat paznicul. Da. Bine.
A pus receptorul în furcă şi s-a uitat la Izzy.
— 253 —
— Ai vreun act de identitate?
Ea a căutat prin geantă şi-a scos certificatul de naştere şi legitimaţia de elevă. El le-a examinat, uitându-se la ea pentru a-i compara faţa cu pozele, apoi a descuiat poarta.
— Trebuie să mergi la intrarea vizitatorilor şi să iei un permis, a spus el.
Ea şi-a pus documentele înapoi în geantă, s-a uitat peste umăr şi i-a făcut scurt cu mâna lui Peg, apoi a intrat pe teritoriul închisorii.
Paznicul i-a arătat cu degetul clădirile de cărămidă din partea dreaptă.
— Vezi indicatorul acela albastru? Cel pe care scrie Toţi Vizitatorii?
— Da, a răspuns Izzy.
— Ia-o pe trotuar spre intrarea în holul principal, apoi apasă
interfonul şi spune-le ce mi-ai spus şi mie.
— Bine, a spus ea.
Şi-a lăsat capul în jos şi-a pornit prin vânt, ţinându-şi poalele rochiei cu mâinile, mustrându-se, mai înainte de orice, că se-mbrăcase aşa. Când era mică, mama ei insistase ca ea să poarte rochii făcute-n casă, îi ondula părul şi i-l prindea la spate, cu funde roz. La şase ani, Izzy a început să se revolte împotriva rochiţelor cu volănaşe, implorând-o pe mama ei s-o lase să poarte tricouri şi jeanşi, ca prietenele ei, ca şi cum acesta ar fi fost cel mai important lucru din lume. Mama ei s-a-nduplecat, dar Izzy n-a uitat niciodată privirea tristă din ochii ei, când şi-a dat seama că fetiţa ei creştea. Astăzi, să-şi pună rochie era cel mai neînsemnat lucru pe care-l putea face pentru mama ei. Acum, cu vântul biciuindu-i picioarele fără ciorapi, şi-a dat seama ce tâmpenie făcuse. Mama ei nu mai putea oricum face deosebirea.
Cu inima-n gât, Izzy a apăsat butonul soneriei de pe uşa exterioară
a holului pentru vizitatori şi a fost lăsată să intre. Recepţionera, aşezată după uşa glisantă, cu ochii aplecaţi la activitatea ei, i-a dat lui Izzy trei formulare şi-a instruit-o cum să le completeze pe toate. Izzy a luat clipboardul şi s-a aşezat pe-un scaun, încercând să nu se uite la copiii care se jucau şi citeau la măsuţele din mijlocul încăperii. Erau copii de vârstă şcolară, care zâmbeau şi râdeau, ca şi cum joaca în
— 254 —
holul unei închisori era cel mai natural lucru din lume.
La-nceput, Izzy era confuză şi se-ntreba ce caută nişte copii într-o închisoare. Dar apoi şi-a dat seama că erau aici pentru a-şi vizita mamele. Mamele lor, care erau la închisoare. Izzy şi-a muşcat buza de jos. Oare refuzaseră copiii mai mari să-şi viziteze mamele? Sau le fuseseră întotdeauna loiali, indiferent de situaţie? A completat foile, cu un gust amar de vinovăţie, care-i întorcea stomacul pe dos.
În cele din urmă, o femeie-gardian a venit s-o conducă la infirmerie. Izzy a urmat-o; au trecut prin uşa de fier nituită, au ajuns la un coridor scurt, din ciment, care puţea a piatră udă, a fier, a urină
şi a ceva ce-i amintea de mirosul de curry. De-a lungul unui perete erau ferestre lungi, cu gratii, iar pe celălalt erau trei uşi deschise.
Femeia s-a oprit şi i-a indicat lui Izzy să intre prin prima uşă. Izzy a făcut cum i s-a spus. A intrat într-o încăpere mică, în care aştepta o altă femeie-gardian, în spatele unei mese albe.
— Trebuie să-ţi controlez geanta, a spus ea.
Izzy şi-a luat geanta de pe umăr şi i-a dat-o. Paznica a vărsat conţinutul pe masă.
