— Îmi pare rău, a şoptit ea. Am făcut o greşeală. Nu ţi-am citit scrisorile decât acum, când este prea târziu.
Şi-a-nghiţit suspinele, luptându-se să vorbească. Acum simţea nevoia să plângă isteric, apoi voia să tragă pumni în ceva, furioasă că
viaţa ei luase această-ntorsătură. Pentru o fracţiune de secundă, s-a-ntrebat dacă pacientele celelalte o puteau auzi. Apoi şi-a dat seama că
nu-i pasă.
— Te rog, iartă-mă că n-am venit să te văd, mami. Am fost proastă
şi încăpăţânată, şi înfricoşată. Am crezut că era ceva în neregulă cu tine. Am uitat ce-a făcut tata. Acum ştiu adevărul. Ştiu că ţi-ai
— 258 —
sacrificat viaţa pentru mine.
Şi-a plecat capul şi şi-a şters nasul cu mâneca.
— Vreau numai să ştii că nicio clipă n-am încetat să te iubesc.
Era prea mult. A căzut în scaun, cu umerii zguduindu-se. Măcar dac-ar fi citit scrisorile de la mama mai devreme. Dac-ar fi vizitat-o, şi-ar fi dat seama că mama ei nu era nebună. În toţi aceşti ani, ar fi avut pe cineva cu care să stea de vorbă, pe cineva care s-o iubească, chiar dacă acel cineva era în spatele gratiilor. Singura dată când Izzy o-ntrebase pe bunica ei ce se-ntâmplase, bunica începuse să plângă.
Şi fetiţa Izzy, în vârstă de şapte ani, nevoind s-o supere pe singura persoană care-i mai rămăsese, n-a mai pus această-ntrebare niciodată. Trei ani mai târziu, bunica nu mai era pe pământ.
Atunci, Izzy şi-a adus aminte de fetiţa Clarei. Dac-a supravieţuit, probabil c-a trecut prin viaţă crezând acelaşi lucru – că mama ei era închisă pentru că era nebună. Izzy s-a ridicat în picioare. Dacă fata Clarei este-n viaţă, merita să ştie adevărul; trebuia să citească jurnalul Clarei. Acum, mai mult ca oricând, Izzy era hotărâtă să afle ce i se-ntâmplase şi, dacă era posibil, să-i spună că mama ei nu a fost nebună.
Acum, tot ce putea face Izzy era să-şi ia la revedere de la mamei ei.
Mai mult ca orice, voia să simtă braţele mamei ei pe trupul ei, să-i simtă îmbrăţişarea strânsă, să ştie că este iubită, indiferent de situaţie. Dar ştia că asta nu se va-ntâmpla. Izzy a tras cu ochiul spre femeia-gardian, să vadă dacă o urmărea cu privirea. Aceasta era lăsată
pe spate-n scaun şi citea un ziar. Izzy a inspirat adânc, a pus un sărut pe propriile-i degete, apoi le-a apăsat pe obrazul mamei ei.
— Vreau să ştii că voi fi bine, a spus ea. Sunt puternică şi am oameni cărora le pasă de mine. Te iubesc, mami. Întotdeauna te-am iubit şi întotdeauna te voi iubi. Îmi pare rău că nu ţi-am spus asta mai curând.
A-ncercat să gândească la altceva, dar parcă organele se umflau pe interior, căutând o ieşire, ca un boiler supraîncălzit gata să explodeze.
Chiar atunci, a intrat în salon infirmiera, făcându-i semn cu arătătorul că timpul expirase. Mai era un singur lucru de spus.
— La revedere, mami.
— 259 —
Capitolul 20
Clara
Willard
Ziua de Sf. Valentin, 1932
În Hadley Hall, de tavan atârnau spirale albe şi inimi roşii de hârtie, care se legănau uşor când pacientele se mişcau încoace şi-ncolo pe sub ele. Ultimele melodii disonante ale albumului „All Alone” se auzeau în încăpere, în timp ce sora May stătea lângă
gramofon, legănându-se şi fredonând pentru ea însăşi, cu un ochi vigilent asupra perechilor care dansau. Câteva zeci de paciente priveau de pe margine, fixate în scaune de lemn cu măsuţe ataşate, prăbuşite în scaune cu rotile, sprijinindu-se în cârje şi bastoane. Sora Trench se învârtea printre pacientele de pe ringul de dans, ca să vadă
dacă acestea păstrează distanţa regulamentară. În jurul sălii, stăteau infirmierii de pază, aşezaţi în scaune pliante, gata să intervină, dacă
făcea cineva vreun pas în afara perimetrului. Pacientele, infirmierii şi asistentele purtau flori la butoniere şi corsaje din hârtie de mătase roşie confecţionate de paciente la atelierul de arte şi meserii.
Clara stătea pe o bancă lângă scenă, uitându-se iar şi iar spre intrarea principală, sperând şi rugându-se să vină mai mulţi pacienţi şi printre ei să fie şi Bruno. Trecuse numai o lună de când câştigase nişte privilegii – acum putea participa la orele de arte şi meserii şi să
meargă la concerte şi filme în Hadley Hall –, dar era pentru prima dată când participa la un eveniment comun pentru pacienţi şi paciente. Acum, îndrăznea să spere, în pofida situaţiei, că-l va vedea din nou pe Bruno. Trebuia să creadă că el se străduise să coopereze, să câştige şi să-şi păstreze micile libertăţi de care dispuneau pacienţii de la Willard. Dacă nu, şansele ca ei să se mai găsească şi să fugă
împreună tindeau către zero.
Singurul lucru care-o susţinuse în ultimele zece luni, singurul gând care-o păzise să înnebunească de-adevăratelea era acela că Bruno era undeva pe-acolo, prin Willard. Părea rezonabil să creadă că acum
— 260 —
fusese trimis să muncească în curtea împrejmuită sau în atelierul de fierărie, în livadă sau la fân, la grajduri sau la lăptărie, sau într-unul dintre atelierele unde se făcea încălţăminte, mături sau săpun. Putea să spere că munca lui presupunea activitate în aer liber. Dacă s-ar putea întoarce şi ea la munca în bucătărie, s-ar putea întâlni la grămada de compost. El ar putea deschide poarta şi-ar fugi amândoi în pădure.
În timpul fiecărei plimbări, la fiecare drum la baie, la sala de mese, la croitorie, de câte ori se uita pe fereastră, îl căuta pe el. Când vedea un grup de pacienţi plimbându-se de-a lungul ţărmului, lucrând lângă docuri sau cărând provizii de la tren, Clara studia fiecare siluetă, în speranţa că va recunoaşte un stil de mers sau un cap familiar, cu păr negru. Până acum, nu-l văzuse, dar trebuia să creadă
că va veni şi ziua aceea. Altfel, ce sens ar mai avea?
Trecuse mult timp de când renunţase la speranţa că tatăl ei o va elibera. Cu şapte luni în urmă, dr. Roach specificase că el şi Henry vedeau lucrurile în acelaşi fel; era posibil ca ea să nu fie niciodată
capabilă să se-ntoarcă în societate. După asta, întâlnirile periodice cu dr. Roach încetaseră complet. Cu toate acestea, ea refuza să creadă
că-şi va petrece restul vieţii închisă la Willard, că-şi va petrece toate zilele printre nebuni, că nu era nimic altceva decât una singură în gloatele de soţii, mame, surori şi fiice alungate de-acasă. Bruno promisese că vor găsi o modalitate să scape şi ea trebuia să-l creadă.
