Trebuia. Altă opţiune nu avea. Totuşi, erau momente în care voia să
se dea bătută şi să capituleze. Voia să-nceteze să gândească raţional, să cadă într-un abis de disperare, ca să nu mai simtă niciodată nimic.
Dar nu putea să facă asta. Era datoare faţă de Beatrice şi Bruno să-şi păstreze minţile.
Se înfiora gândindu-se ce anume s-ar fi putut întâmpla dacă Bruno n-ar fi primit scrisoarea ei, dacă n-ar fi încercat s-o salveze. Cu siguranţă, şi-ar fi pierdut minţile până acum. Pe de-o parte, îi era mai mult decât recunoscătoare. Pe de altă parte, vina că el era închis într-un azil din cauza ei era foarte greu de suportat. De fiecare dată când îi trecea prin minte gândul oribil că lui i s-ar fi putut întâmpla ceva –
poate murise de tuberculoză sau fusese legat de pat cu lanţuri, în Rookie Pest House – simţea un gol îngheţat în piept, ca şi cum
— 261 —
plămânii şi inima ei dispăruseră şi ea se putea prăbuşi fără viaţă, în orice clipă.
Nu ştia nimic despre ce se-ntâmplase cu el după ziua aceea oribilă
din biroul doctorului Roach, dar se ruga să nu fie cu nimic mai rău decât ce i se întâmplase ei. Fusese dusă într-un salon special, unde, din două în două zile, timp de două luni, i se făcuseră în mod repetat injecţii cu insulină, până intra în comă. Îşi amintea că transpira abundent, avea convulsii, gemea şi saliva până când îşi pierdea cunoştinţa. În cele din urmă, infirmierele o scoteau din comă cu glucoză intravenoasă, apoi îi ocupau timpul cu jocuri de cărţi şi citirea de hărţi, în încercarea de a preveni şocul hipoglicemic. După
două luni, fusese trimisă la infirmerie pentru recuperare.
Trei săptămâni mai târziu, s-a-ntors la munca ei, la croitorie. Din când în când, privirea îi era încă neclară, gândurile confuze. Avea probleme de concentrare. Urma sfatul infirmierei de a scăpa de efectele insulinei şi-şi folosea cât mai mult creierul. Cânta cântecele pentru copii în gând, până i se limpezea mintea.
Acum o privea pe Esther valsând cu un bărbat îndesat, cu pantaloni largi şi bretele; amândoi se uitau în jos, la picioare. Esther era-mbrăcată în rochia ei înflorată şi părea că ea conduce. În urmă cu opt luni, dr. Roach hotărâse că Esther scăpase de tendinţa spre
„ostilitate” şi-i acordase privilegii în plus. Pentru că Esther îi spusese Clarei că bărbaţii stăteau întotdeauna la peretele opus, în Hadley Hall, în timpul concertelor şi filmelor, Clara a fost şocată când şi-a dat seama că femeile şi bărbaţii aveau voie să danseze împreună, în situaţii speciale.
Pe cealaltă parte a sălii, Madeline stătea lângă măsuţa cu gustări, băgându-şi mâinile în bolul cu punch. O infirmieră a plesnit-o peste încheietură, spunându-i să înceteze. După spusele lui Esther, un unchi îndepărtat al lui Madeline se oferise s-o ia la el şi ea fusese eliberată de la Willard cât timp Clara făcuse tratamentul cu insulină.
Câteva săptămâni mai târziu, se-ntorsese la Willard; nu mai ştia cum o cheamă şi de unde venea. Încetase să mai vorbească, cu excepţia situaţiilor în care îşi plângea copiii pierduţi. În timp ce Clara o privea, a apărut un bărbat care şchiopăta şi a tras-o pe Madeline pe ringul de dans. Madeline şi-a pus braţele în jurul umerilor lui şi l-a tras spre ea,
— 262 —
înfundându-şi faţa în gâtul lui. Sora Trench s-a grăbit să-i despartă.
Când Gene Austin a început să cânte „My Blue Heaven”, Clara a prins strâns marginea băncii şi şi-a înfipt unghiile-n lemn. Aici nu e raiul, s-a gândit ea, aici este iadul. Desigur, după ce-a fost închisă-ntr-un salon, se bucura să aibă ceva privilegii. Dar aceasta era prima petrecere la care participa şi aproape că era mai mult decât putea ea să suporte. Să-i vadă pe pacienţii de la Willard dansând şi petrecând ca şi cum îşi trăiau viaţa normal, ca şi cum ar fi avut o şansă reală de a întâlni adevărata iubire sau fericirea, toate astea o făceau să-şi dorească s-o ia la goană pe uşă, ţipând.
La fiecare pacient zâmbitor care dansa pe ringul de dans erau alţi doi care se uitau în gol, cu feţe lipsite de orice expresie. Unii şchiopătau şi se mişcau sacadat, incapabili să se legene în ritmul muzicii. Numărul pacienţilor în scaune cu rotile era de trei ori mai mari decât al celor care se puteau ţine pe picioare. Cei mai mulţi se uitau împrejur cu gurile căscate şi salivând, cu încheieturile îndoite înspre piept şi cu mâinile atârnând fără vlagă şi inutile. Cumva, aşa era viaţa lor. Aşa era şi viaţa ei. Era destul pentru a o lua razna.
A dat să se ridice şi să meargă spre masa cu gustări, când cineva a bătut-o uşor pe umăr. Ea a-nţepenit. Ar fi fost a treia invitaţie la dans, două din partea aceluiaşi bărbat. A zâmbit şi s-a-ntors, hotărâtă să
spună din nou nu. Dar a rămas fără suflu.
Bărbatul avea o mustaţă groasă, barbă neagră şi câteva şuviţe cărunte la tâmple. Nasul îi era uşor strâmb, ca şi cum ar fi fost rupt de mai multe ori. Arăta ca un om de la munte, sălbatic şi neîngrijit. De frică, inima a-nceput să-i fâlfâie. El s-a întins s-o ia de mână, dar ea s-a ridicat şi a pornit-o în altă direcţie.
— Salut, Bella Clara, a spus el, cu o voce profundă, cu accent.
Ea s-a rotit pe călcâie, şi-a muşcat buza pentru a-şi stăpâni un ţipăt, apoi s-a aruncat spre Bruno, cu braţele larg deschise.
— Nu, a spus el. Se vor întreba ce se-ntâmplă şi vor veni la noi.
Ea şi-a lăsat braţele-n jos şi a-ncercat să respire normal, aruncând priviri furişe în jur să vadă dacă-i remarcase cineva. Sora Trench despărţea două femei care voiau să danseze împreună; faţa îi era roşie şi contorsionată. Sora May se uita printre plăcile de gramofon şi aşezase acul gramofonului pe margine, gândindu-se ce să pună în
— 263 —
continuare. Vocea lui Esther Waters umplea sala cu melodia „Am I Blue?” („Sunt eu tristă?”). Inima Clarei bătea aşa de repede, încât abia putea vorbi.
— Dacă te recunoaşte cineva? a reuşit ea să spună.
— Nu mă recunoaşte, a spus el. Am stat pe cealaltă parte a sălii, tot timpul.
— Eşti sigur? a-ntrebat ea.
— Da, a spus el, luându-i mâna. Am aşteptat o vreme înainte să mă
apropii de tine, ca să nu devină suspicioşi. Ca toţi pacienţii, sunt invizibil până nu încep vreun scandal.
A condus-o pe ringul de dans şi, păstrând distanţa regulamentară, şi-a pus mâna pe talia ei, într-o parte; îi simţea palma ca pe-un fier de călcat fierbinte prin rochia de bumbac. Numai fiind lângă el, şi simţea că-i creşte temperatura, după luni în care suferise atât de frig şi fusese atât de singură, încât simţise cum i se chircesc oasele. Şi-a ridicat ochii spre el, forţându-şi buzele tremurânde să zâmbească.
— Te-am tot căutat, a spus ea, clipind ca să-şi stăpânească
lacrimile. În fiecare zi.
S-a uitat întrebător la chipul lui, sorbind privirea ochilor lui căprui, atât de cunoscuţi, cu gene lungi şi negre. El s-a uitat peste umărul ei, cu ochii pe infirmiere şi pe paznici.
— Nu te uita la mine, a spus el cu voce calmă. Nu mă cunoşti, ţii minte?
Ea şi-a întors ochii de la el şi s-a uitat la pereţi, la ceilalţi pacienţi, la paznici. Totul părea în ceaţă.
— Îmi pare rău, a spus ea. Numai că…
