"Ce a lăsat în urmă ei" de Ellen Marie Wiseman🌄🌄

Clara s-a oprit, a prins mai tare balustrada şi a privit spre culoarul din stânga. Era un culoar larg şi, de-a lungul pereţilor, erau pacienţi legaţi în jurul taliei cu curele de piele, care erau fixate de scaunele în care erau aşezaţi; unii plângeau şi se văitau, alţii priveau în gol. Culoarul din dreapta era, practic, liber, cu excepţia unui scaun cu rotile gol şi a unui cărucior de metal plin cu sticluţe cu medicamente. Uşile saloanelor de pe ambele părţi ale culoarului erau închise. La capătul culoarului era un lift de serviciu cu uşile deschise, lângă o uşă dublă

deasupra căreia era o plăcuţă verde pe care scria Subsol. Fruntea Clarei s-a acoperit de broboane de sudoare. A luat-o la dreapta, spre scări.

— Unde te duci? a întrebat infirmiera. Întoarce-te!

Clara a mers înainte, luptându-se cu pornirea de-a o lua la fugă.

— Am nevoie să merg puţin mai mult, a spus ea. Cred că ajută.

— Trebuie să faci ce-ţi spun eu, a strigat infirmiera. Ne-aşteaptă

— 270 —

dr. Slade!

Clara a ignorat-o şi a continuat să meargă. Infirmiera a oftat şi-a alergat după ea, cu pantofii ei scârţâitori. Clara s-a uitat peste umăr.

— Numai până la capătul culoarului, a spus ea. Apoi mă-ntorc.

Infirmiera a continuat să meargă-n urma ei, cu gura strânsă şi dând din braţe. Clara a-ncetinit ritmul de mers şi a lăsat-o pe infirmieră să i-o ia-nainte, încercând să nu pară agitată. Trebuia să

funcţioneze. Pur şi simplu, trebuia. Când s-au întors în faţa uşilor duble, Clara s-a prăbuşit pe podea; membrele îi erau ţepene şi i se zbăteau cu violenţă. Şi-a dat ochii peste cap, limba-i atârna afară din gură, iar ea se răsucea şi se zvârcolea pe dalele reci. Infirmiera s-a-ntors şi-a rămas fără aer şi cu ochii holbaţi. A-ngenuncheat şi şi-a pus mâinile pe umerii Clarei. Clara continua să se zbată, prefăcându-se că-i vine să vomite. Infirmiera s-a ridicat şi-a alergat după ajutor.

Imediat ce infirmiera a plecat, Clara s-a ridicat în picioare, a trecut în fugă prin uşile duble şi-a coborât în goană treptele spre subsolul de la Chapin Hall.

S-a oprit la baza scărilor, încercând să-şi dea seama în ce parte s-o apuce. De-acolo, porneau în toate direcţiile, la stânga, la dreapta şi drept înainte, nişte tuneluri lungi, de ciment. Aerul era îmbibat cu miros de mucegai şi piatră udă, ca-ntr-o grotă. Ţevi din care picura apă, de dimensiuni diferite, mergeau de-a lungul tavanelor şi câteva becuri protejate de zăbrele dădeau o lumină slabă, pâlpâitoare, pentru că bulbii gălbui de sticlă erau acoperiţi de praf şi pânze de păianjen uscate. La fiecare zece metri, o arcadă greoaie marca fiecare trecere, asemenea boltelor de sub fortăreţele medievale. Pe arcada din stânga scria Morga.

În spatele Clarei se auzeau strigăte pe casa scării. Motorul liftului se trezise la viaţă şi roţile lui dinţate scrâşneau pe axul ruginit. Clara a luat-o repede spre morgă, recunoscătoare că subsolul era un labirint uriaş. Oricine-ar veni s-o caute, habar n-ar avea încotro se dusese ea.

Şi s-a rugat ca, pentru că era duminică, să nu mai fie nimeni acolo jos.

Paşii ei răsunau în tunelul gol, pentru că tălpile tari ale pantofilor făceau zgomot pe podeaua de piatră. O voce de bărbat a răzbătut până la pasaj, urmată de vaiete şi plânsete. S-a furişat pe lângă perete, gata să se-ntoarcă şi s-o ia la fugă. Dar, cu cât asculta mai mult, cu

— 271 —

atât i se părea că vocea repeta la nesfârşit acelaşi lucru. Metal lovit de alt metal şi lanţuri târâte pe podeaua de piatră. În faţă, pe peretele opus, era o uşă făcută din bare groase de fier, cu clanţa blocată cu lanţuri şi lacăte. A traversat tunelul şi s-a apropiat, cu pantofii strânşi la piept. Cu cât s-a apropiat mai mult de uşă, cu atât mirosul scârbos de urină şi de fecale a devenit mai intens. Şi-a acoperit gura cu o mână şi a tras cu ochiul pe lângă marginea uşii din bare de fier, cu inima bubuindu-i în piept. Camera de piatră era plină cu şiruri de cuşti de fier cu pacienţi în ele, unii goi, alţii în cămăşi de noapte de spital, murdare, cei mai mulţi legaţi cu lanţuri de pereţi, aşezaţi pe paturi mici sau întinşi pe podea. Clara şi-a-năbuşit un icnet; o ardeau ochii. De ce erau ţinuţi aceşti pacienţi la subsol, în cuşti? Era suficient de rău să fii închis la Willard, dar asta? Asta era barbarie. Cum scapă

doctorii basma curată cu aşa ceva? A jurat, atunci şi acolo, că după ce scapă de la Willard şi se duce la autorităţi să le spună despre Beatrice, va informa poliţia despre relele tratamente de-aici. Şi-a şters obrajii, a spus o rugăciune în gând şi-a pornit-o prin tunel, hotărâtă să

găsească pe cineva care să pună capăt acestor orori.

În cele din urmă, a văzut un indicator pe care scria Morga, deasupra unei perechi de uşi batante, din metal. Mai încolo pe culoar, o pereche de uşi de lemn marcau capătul tunelului; prin ferestrele murdare din jumătatea de sus a fiecărei uşi pătrundea lumina slabă a soarelui. Pentru o fracţiune de secundă, s-a gândit s-alerge până la capătul tunelului şi să-ncerce clanţele uşilor. Poate-ar putea să ajungă

afară. Apoi şi-a adus aminte de gardienii şi de infirmierele care deja o căutau. Chiar dacă uşile ar fi descuiate, n-ar şti în ce parte să se ducă.

Sau dacă o căutau deja pe-afară? Era mai bine să se ţină de planul lui Bruno.

A împins uşa camerei de stocare de vizavi de morgă; balamalele au scârţâit ca miorlăitul unei pisici. A oprit uşa ca să nu mai scârţâie, apoi s-a strecurat prin deschizătura strâmtă şi-a intrat în camera întunecată. Mirosul de sevă de copac şi rumeguş umplea aerul şi de-a lungul pereţilor erau nişte compartimente lungi, dreptunghiulare. Şi-a pus pantofii-n picioare şi a înaintat centimetru cu centimetru, ca să

simtă drumul prin întuneric. Când s-a lovit cu fluierul piciorului de ceva dur, s-a aplecat şi-a pus mâna pe o bucată de lemn şi pe ceva ce

— 272 —

părea a fi marginea groasă, şlefuită a unui sicriu. A dat capacul la o parte, a intrat, s-a-ntins şi a tras capacul înapoi, închizând sicriul; îşi simţea bătăile inimii în urechi, ca zgomotul făcut de tren. Odată

aflată înăuntru, a împins capacul în sus cu degetele, apoi l-a lăsat în jos şi-a pipăit marginile, ca să se asigure că nu exista nicio deschizătură.

Mulţumită că n-o putea vedea nimeni dacă intra şi aprindea lumina, a închis ochii; avea respiraţia grea şi precipitată şi simţea cum îi pulsează capul pe fundul sicriului de lemn. După numai câteva secunde însă a simţit nevoia să împingă capacul, să se ridice, să iasă

din încăpere şi s-o ia prin tunel, înspre lumină. Trebuia însă să nu-şi îndoaie genunchii şi coatele, să nu se mişte, să nu se-ntindă şi să nu se ridice-n şezut. Din când în când, se auzeau strigăte depărtate şi pocnete de uşi, prin culoarele de la subsol. Cine o va găsi primul, Bruno sau gardienii?

A auzit mişcare în tunel şi aproape a încremenit. O uşă grea s-a deschis şi s-a-nchis la loc, apoi s-au auzit ciondăneli înfundate şi o bufnitură în afara camerei de stocare. Nişte chei s-au răsucit într-un lacăt. Apoi uşa camerei de stocare s-a deschis cu un scârţâit. Clara şi-a ţinut respiraţia. Care va fi pedeapsa pentru încercarea de evadare?

Izolarea? Coma cu insulină? Rookie Pest House? Uşa a bubuit când s-a deschis. S-a auzit întrerupătorul. Raze de lumină pătrundeau pe la marginile capacului de la sicriu. Paşi grei au traversat încăperea. Clara a închis ochii.

— Aşteptăm aici până vine ea? a întrebat o voce bărbătească.

— Aşa-i planul, nu ţii minte? a răspuns un alt bărbat.

Clarei i s-a ridicat părul pe braţe. Era vocea lui Bruno.

Dar trebuia să fie sigură. A aşteptat, încercând să nu respire, sigură

că va muri înainte ca el să vorbească din nou. Şi-atunci, după un timp care ei i s-a părut o veşnicie, aceeaşi voce masculină a întrebat:

— Ai încuiat morga?

— Ah, a făcut prima voce. Da, am încuiat morga.