"Ce a lăsat în urmă ei" de Ellen Marie Wiseman🌄🌄

până se-ntunecă şi, dacă nu te vor găsi la infirmerie, vor începe să te caute pe câmpuri.

El şi-a-ndreptat spatele şi s-a scărpinat la ceafă, evitându-i privirile.

Apoi a oftat şi a privit-o studiindu-i faţa.

— Clara, trebuie să batem capacul sicriului în cuie. Nu vom bate toate cuiele, dar trebuie să-l închidem în acest fel, în caz că ne opreşte cineva pe drum spre cimitir.

Ea a dat din cap şi-a-ncercat să zâmbească; o senzaţie de frig şi de

— 275 —

gol a făcut-o să tremure. Bruno a-ngenuncheat şi a întins mâinile spre sicriu, prinzându-i capul în palme. S-a aplecat şi-a sărutat-o apăsat pe gură.

— Îţi promit că n-o să las să ţi se-ntâmple ceva, a şoptit el, cu ochii umezi. Totul o să fie bine.

I-a dat drumul şi s-a-ntins după capac, cu faţa lividă. Apoi a aşezat capacul la locul lui, privind-o în ochi, până-n ultima secundă, până

când sicriul a fost închis perfect. Din nou, Clara era în întuneric. Şi-a-nchis ochii, şi-a strâns pumnii şi a-ncercat să respire normal. Apoi a auzit cum cineva răscoleşte într-un sac cu cuie. Apoi, un pocnet uşor pe capac.

— Ăsta-i primul cui, a spus Bruno.

În ciuda faptului că fusese prevenită, lovitura zgomotoasă a făcut-o pe Clara să tresară. Apoi a urmat o pauză, ca şi cum Bruno ar fi lăsat-o să se obişnuiască cu sunetul, apoi bang, bang, bang, bang. La fiecare lovitură tresărea şi lacrimile-i lunecau pe tâmple; apoi şi-a strecurat braţele pe lângă piept şi şi-a astupat urechile cu degetele, dar zgomotele ascuţite ale metalului pe metal tot îi străpungeau creierul.

Şi-a muşcat buza, stomacul i se zbătea şi a încercat să nu se gândească la ce s-ar întâmpla dacă Bruno n-ar mai putea-o scoate din sicriu. În cele din urmă, Bruno a vorbit din nou.

— Asta a fost ultimul cui, a spus el, cu voce reţinută. Te vom scoate de-aici. Încearcă să nu te mişti.

Sicriul s-a clătinat uşor, apoi a fost ridicat în aer cu o mişcare rapidă. Capul a-nceput să i se clatine şi şi-a apăsat mâinile pe marginile de lemn, deşi îi intrau în piele aşchii mici. Bruno şi Lawrence au cărat-o prin tunel, pe scări în sus, şi au pus-o pe căruciorul care-aştepta afară. În tot acest timp, trupul i se rostogolea în interiorul sicriului ca un covor rulat, indiferent cât de mult se străduia ea să stea nemişcată. Tot ce-a reuşit să facă a fost să nu ţipe.

Bruno şi Lawrence au descărcat sicriul din cărucior la marginea din spate a cimitirului, l-au cărat în păduricea de cedri, ascunzându-l într-un pâlc des de copaci. Bruno a folosit o rangă pe post de pârghie, pentru a desface capacul, având grijă să nu rupă lemnul ca să poată

refolosi sicriul pentru Annie Blumberg. Aşteptând să fie eliberată,

— 276 —

Clara respira încet, nesigur, luptându-se cu impulsul de-a forţa ieşirea din sicriu. Apoi, în sfârşit, Bruno a dat capacul la o parte. Clara s-a ridicat şi-a ieşit din sicriu, inspirând cu aviditate aerul proaspăt, ca o femeie salvată de la înec. Bruno s-a ridicat şi el şi-a strâns-o la piept gata s-o strivească, cu faţa cufundată la gâtul ei, mângâindu-i pielea cu respiraţia lui caldă, precipitată. Ea s-a lipit de el, îmbibându-se cu căldura lui, încercând să nu mai tremure. I s-a părut o eternitate până

i-a simţit braţele cuprinzând-o. Nu voia să-i mai dea drumul. Bruno i-a luat faţa în palme şi-a sărutat-o cu o gură înfometată, lacomă. Apoi s-a tras înapoi şi s-a uitat la ea, cu ochi lucioşi.

— Mi-a fost atât de dor de tine, a spus el.

— Şi mie mi-a fost dor, a spus ea, cu dinţii clănţănindu-i. Nu ştiu ce s-ar fi-ntâmplat cu mine, dacă tu n-ai fi…

El i-a pus un deget pe buze.

— Şşş, a făcut el. Acum totul e bine. Vom ieşi de-aici şi ne vom găsi fetiţa.

A sărutat-o din nou pe buze.

— Dar acum trebuie să fugi. Ascunde-te sub patul lui Lawrence, până vin eu la tine.

Ea a dat din cap şi l-a prins în braţe încă o dată, punându-şi capul pe pieptul lui.

— Te iubesc, a spus ea.

— Şi eu te iubesc, a spus şi el. Acum, pleacă!

Clara s-a-ntors şi a luat-o la fugă; în aerul rece, respiraţia i se vedea ca un abur. S-a uitat peste umăr şi a-ncetinit puţin ritmul, apoi a făcut o pauză pentru a-i privi pe Bruno şi pe Lawrence trăgând straturi de crengi de conifere de pe trupul învelit în cearşafuri al lui Annie Blumberg. Aceştia au ridicat-o şi-au aşezat-o-n sicriu, apoi au pus capacul la loc. Clara a spus în gând o rugăciune de mulţumire adresată femeii, pentru că i-a oferit şansa de a evada, apoi s-a afundat în pădure şi-a alergat, fără să se mai uite-n urmă.

Când a ajuns la coliba lui Lawrence, a traversat în grabă mica terasă înclinată şi-a deschis uşa părăginită, cu inima galopându-i în piept. Înăuntru şi-a acoperit nasul şi gura cu mâna, biruită de mirosul rânced de fecale şi de rozătoare în putrefacţie. Duhoarea îi ardea ochii şi cu greu respira fără să-i vină să vomite. S-a temut că va trebui

— 277 —

să se ascundă afară, să se întindă pe acoperiş sau să se ghemuiască în vreun cotlon, în spatele casei. Dar, nu, nu putea risca să fie văzută.

Trebuia să respecte planul. Privind împrejur, a-ncercat să-şi recapete stăpânirea de sine.

Clădirea aproape prăbuşită avea două încăperi mici – o zonă cu bucătărie şi living şi dormitorul. Podeaua din living era din argilă şi pe un perete de lemn se afla un şemineu din cărămizi care se fărâmiţau. Sub o fereastră murdară acoperită cu o draperie în carouri, sfâşiată, pe post de perdea, se afla un dulap vopsit; blatul de lemn al acestuia era echipat cu o pompă de apă şi o chiuvetă ruginită. În mijlocul camerei era un scaun cu spătar arcuit, cu numai trei picioare; în locul celui de-al patrulea picior, era o stivă de cărămizi rupte. O uşă veche fusese transformată într-o masă, al cărei blat era plin cu cutii de conserve goale şi ziare vechi. Într-un colţ era înghesuită o sobă pântecoasă, cu o uşiţă din zăbrele de fier, prin care licăreau limbi portocalii de foc.

Clara şi-a învins dorinţa de-a se aşeza lângă sobă să se-ncălzească, a traversat în grabă livingul şi a intrat în dormitorul cu podeaua murdară, unde, lipit de un perete, se afla un pat de lemn cu saltea din păr de cal şi, sub o fereastră parţial blocată cu scândură, era un dulap asimetric cu sertare, scund şi turtit, ca un pitic diform. Partea de sus a ferestrei lăsa lumina slabă a zilei să pătrundă printr-un covor ros din faţa unei mese de toaletă. Era un covor persan jerpelit, cu desen geometric, care i-a adus aminte Clarei de carpeta din faţa biroului tatălui ei.

Alungându-şi imaginea tatălui ei din minte, Clara s-a strecurat sub pat, zgâriindu-şi coapsele şi genunchii de podeaua zgrunţuroasă de pământ. A intrat cât a putut de mult sub pat, până ce-a dat cu spinarea de peretele de lemn, apoi s-a uitat de jur împrejur pe sub barele de metal ale patului, încercând să tragă cât mai puţin aer în piept. Duhoarea de fecale era aproape insuportabilă. Lângă măsuţa de toaletă, în colţ, se afla o găleată de fier cu stropi grăunţoşi şi dâre maronii pe margini. Clara a tras un colţ al unei pături de lână de pe pat, ca să nu mai vadă toaleta improvizată a lui Lawrence. De încheietură i s-au prins pânze de păianjen. Le-a-ndepărtat şi-a aşteptat, încercând să nu ia-n seamă frigul ce radia din podeaua

— 278 —

murdară.

Întrebându-se cât va dura până când va veni Bruno s-o ia, a-ncercat să-şi aducă aminte cât timp îi lua lui Lawrence să