— 281 —
să zboare.
Deasupra ei, covorul a fost întins peste trapă şi cadrul de lemn al patului a scârţâit. După câteva minute, Lawrence sforăia. Clara şi-a muşcat buza de jos şi a închis strâns ochii, încercând să nu plângă. În curând se va face întuneric, se gândea ea. Apoi va veni Bruno să mă ia.
Trebuie să mai am răbdare încă puţin. Apoi i-a venit alt gând, unul care i-a îngheţat sângele-n vene. Cum va ajunge Bruno la colibă, după
lăsarea întunericului?
În mod normal, la căderea nopţii, pacienţii erau în saloanele lor.
Lucru sigur, Bruno avea o poziţie neobişnuită, dar nu se va-ntreba cineva unde era el? Şi cine era responsabil pentru aducerea lui înapoi, la timp? Sau avea, ca şi Lawrence, mai multă libertate decât ceilalţi?
Atunci s-a auzit uşa colibei deschizându-se. Ea a suflat în flacăra din conservă şi şi-a ţinut respiraţia.
— Lawrence! a strigat un bărbat.
Clara a-nţepenit.
Nu era Bruno!
— Lawrence! a strigat din nou bărbatul.
Paşi grei au traversat podeaua şi au tropotit de-a latul dormitorului. Patul a-nceput să scârţâie, ca şi cum cineva îi scutura cadrul.
— Trezeşte-te! a strigat un al doilea bărbat, din nou. Dă-te dracu’
jos din pat!
Lawrence a mârâit şi patul a scârţâit din nou, ca şi cum Lawrence s-ar fi rostogolit sau s-ar fi ridicat în şezut.
— Ce faci? a spus prima voce. Nu ai treabă de făcut?
— Sunt bolnav, a spus Lawrence. Bruno a-nmormântat-o pe domnişoara Annie Blumberg.
— Mie nu mi se pare că eşti bolnav, a spus al doilea bărbat. Mi se pare că eşti leneş.
Clara s-a făcut mică, îngrijorată că bărbaţii ar putea bănui ceva, dacă Lawrence continuă să se repete.
— De când dormi? a-ntrebat al doilea bărbat.
— Nu ştiu, a spus Lawrence.
— Ridică-te, a spus primul bărbat. Ne pierdem timpul, aici. Nu ajungem nicăieri cu retardatul ăsta.
— 282 —
— Ai văzut pe cineva dând târcoale pe-aici, Lawrence? a întrebat al doilea bărbat. A venit pe-aici vreo pacientă? A bătut cineva la uşa ta sau s-a uitat pe fereastra ta?
— Eu sunt bolnav, a spus Lawrence. Am dormit cât timp Bruno a îngropat-o pe domnişoara Annie Blumberg.
— Hai să plecăm, a spus al doilea bărbat.
— Aşteaptă, a spus primul bărbat. Ce-i asta?
— Vine fum de sub covor!
Stomacul Clarei s-a făcut ghem. Şi-a pus o palmă peste conservă, muşcându-şi buza, în timp ce tabla fierbinte a conservei îi ardea palma. Era prea târziu. Deasupra ei, covorul fâşia peste trapă. Clara a mers de-a buşilea până-ntr-un colţ; inima-i bătea atât de repede, încât abia mai putea să respire. Cineva a înhăţat inelul de fier, dând să ridice trapa. Un fascicul de lumină a pătruns în pivniţa întunecată.
Apoi trapa a căzut la loc, închizându-se. Se izbise ceva greu de ea.
Parc-ar fi fost un trup.
Bărbatul a-nceput să ţipe şi dormitorul s-a umplut de zgomote de încăierare – respiraţie grea, pumni care loveau muşchi şi oase, icneli, lemne care se despicau şi trosneau, mobilă aruncată şi sfărâmată de podea. Apoi nişte voci înfundate. Cineva a apucat inelul de fier şi a deschis trapa. Clara a simţit că rămâne fără aer.
Era Bruno.
Ea a-nceput să tremure de uşurare, cu o mână la inima care-i bătea violent.
— Eşti bine? a-ntrebat el.
Ea a dat din cap, s-a ridicat cu greu pe picioare şi a luat-o pe trepte-n sus, cu picioarele tremurându-i în continuare. Lawrence stătea întins pe pat, cu o mână la buza care-i sângera. Cei doi gardieni zăceau pe podea, unul pe burtă, celălalt pe spate, cu ochii-nchişi.
— Sunt morţi? a-ntrebat Clara, cu respiraţia şuierându-i în piept.
— Nu, a răspuns Bruno. Haide! Trebuie să plecăm de-aici!
Ea s-a dus la Lawrence.
