vâsla, gata să lovească din nou, cu toată puterea.
Atunci o împuşcătură a răsunat în aer. Clara a îngheţat şi a privit în sus, cu vâsla şovăind deasupra capului. Dr. Roach stătea la marginea apei cu un pistol fumegând în mână şi cu braţul ridicat spre cer.
— Am spus să vă opriţi imediat! a strigat el.
Clara a lăsat jos vâsla, lemnul lovindu-se cu zgomot de scaunele bărcii. Încă trei infirmieri au apărut pe vârful promontoriului, cu cămăşi de forţă şi cu lanţuri în mâini. Infirmierul care-l ţinea pe Lawrence sub apă l-a tras afară. Ochii lui Lawrence erau închişi şi gura deschisă. Infirmierul l-a târât pe ţărm şi l-a aşezat lângă Bruno.
Clara a sărit din barcă şi a pornit prin apa-ngheţată spre ţărm, cu picioarele ca nişte stânci; aerul îngheţat o înjunghia în plămâni. A căzut în genunchi pe pietre, între Lawrence şi Bruno, frica inundându-i beregata ca un ulei gros. I-a scuturat de umeri, încercând să-i trezească. Inutil.
— 286 —
Lawrence zăcea pe spate, cu capul într-o parte, cu pielea fără
culoare şi buzele vinete. Nu mai respira. Clara l-a întors pe Bruno pe spate, i-a îndepărtat părul ud de pe ochi şi i-a luat faţa plină de sânge în palme; i-a strigat numele iar şi iar. Pielea lui era rece ca gheaţa, mâinile lui albe, inerte. Şi-a lipit urechea de pieptul lui, ţinându-şi respiraţia, ca să audă bătăile inimii. Singurele bătăi de inimă pe care le-a auzit au fost ale ei. A plâns şi s-a prăbuşit peste trupul lui, tremurând fără control, cu umerii cuprinşi de convulsii. Suspine violente i-au izbucnit din gât, lăsând-o fără aer. În faţa ei, au apărut o pereche de galoşi. Cu stropul de putere rămasă, Clara a ridicat privirea.
— Uite ce-ai făcut, a spus dr. Roach, uitându-se în jos, la ea.
— 287 —
Capitolul 21
Izzy
Izzy stătea pe terasa lui Peg şi a lui Harry, cu gluga pe cap, cu pumnii-n buzunare şi tremura, în ciuda hainei groase de iarnă. Cerul vărsa zăpadă şi un vânt tăios o făcea să lăcrimeze. Dar nu-i păsa.
Simţea nevoia să stea afară. Mai devreme, ea şi Peg merseseră la casa funerară Geneva să rezolve câteva detalii legate de înmormântarea mamei ei; candelabrele, draperiile grele de damasc, mirosul de formaldehidă îi aduseseră aminte de priveghiul tatălui ei. Cât stătuse în faţa biroului directorului casei funerare, se simţise din nou o copilă
de şapte ani, pierdută într-o mare de haine şi rochii negre, căutând-o din ochii pe bunica, implorând-o să plece acasă. Avusese nevoie de toată puterea ei pentru a alege sicriul mamei ei, pentru a decide asupra pietrei de mormânt şi a explica de ce nu va fi o slujbă de înmormântare. De fapt nu-şi dorea decât să sară din scaunul stil Queen Ann, să deschidă fereastra şi să-ntrebe de ce locul acela trebuia s-arate atât de deprimant.
Acum simţea că nu se mai satură de aer curat. Şi-o imagina pe mama ei zăcând pe tabla de metal în capela rece din casa funerară, cu muşchii ţepeni şi ochii închişi, cusuţi, parcă. Aşadar aşa te simţi când eşti orfan, se gândea ea, cu ochii şi gâtul arzându-i. De-acum înainte, nu va mai exista nici măcar o persoană pe lume care să se gândească la mine în fiecare zi, care să mă iubească necondiţionat. În sfârşit, sunt, cu adevărat, singură.
Ani de-a rândul, îşi spusese că, după ce fusese singură atât de mult timp, moartea mamei ei n-o va afecta aşa de tare, cum ar fi fost dac-ar fi văzut-o în fiecare zi. Dar se înşelase. Când Peg i-a adus vestea, Izzy a căzut la podea, fără aer din cauza hohotelor violente de plâns. Cu lacrimi în ochi, Peg a-ngenuncheat pe covor, lângă ea, a luat-o-n braţe, lăsând-o să plângă, în timp ce-o mângâia uşor pe cap. A trecut aproape-o oră până când Izzy s-a putut ţine din nou pe picioare.
Acum, între moartea mamei, emoţia că împlinea optsprezece ani şi incidentul de la Willard, impulsul de a se tăia creştea în ea cu fiecare
— 288 —
oră ce trecea. Până acum, nu cedase impulsului, dar nu se putea opri să-şi imagineze cum îşi spărgea pudriera din geantă şi folosea cioburile oglinzii pentru a-şi cresta pielea subţire de pe braţe. Iar şi iar, îşi amintea că uşurarea dura numai un minut şi că durerea fizică
n-o va aduce pe mama ei înapoi. Trebuia să-nveţe să fie o persoană
adultă, să-şi croiască drumul în viaţă fără a ceda autocompasiunii şi suferinţei. Mama ei îşi sacrificase viaţa pentru ea. Măcar atât putea face şi Izzy: să ia ce era mai bun de la propria-i viaţă.
Din fericire, după incidentul de la Willard, Shannon şi prietenele ei o lăsaseră-n pace pe Izzy. Când se-ntâlneau pe culoarele şcolii, Shannon îşi pleca ochii. Izzy se-ntreba dacă lui Shannon îi era teamă
că ea va face plângere. Shannon şi Ethan nu mai erau împreună, dar Izzy ignora încercările lui Ethan de a sta de vorbă cu ea. Îi trimisese, prin Alex, un bilet în care-şi cerea iertare pentru tot şi-o implora să
revină la sentimente mai bune. Izzy a aruncat biletul la gunoi. I-a instruit pe Peg şi pe Harry ca, în caz că sună Ethan, să spună că ea face duş sau că a ieşit cu prietenele. Avea nevoie de timp să-şi pună
ordine-n viaţă şi să-şi dea seama ce are de făcut în continuare. În rest, ultimul lucru pe care şi-l dorea era să aibă probleme sentimentale. În plus, cine-ar fi vrut să se-ntâlnească c-o fată fără familie şi cu un viitor nesigur?
— Izzy? a strigat Peg, din uşa bucătăriei. De ce nu vii înăuntru?
Cina e gata imediat.
Izzy a oftat, şi-a şters ochii şi a luat-o spre casă; stomacul i se frământa. Nu credea că va putea mânca ceva, dar Peg şi Harry fuseseră incredibil de buni de-a lungul evenimentelor. Le datora cel puţin politeţe. În bucătărie, Harry stătea în picioare lângă masă, tăind salata.
— Fac tacos, a spus el, zâmbindu-i. E mâncarea ta favorită, nu-i aşa?
Izzy a dat din cap şi lacrimi proaspete i-au inundat ochii. Nu-şi putea aminti ultima oară când mai ştiuse cineva care e mâncarea ei favorită. Dar Peg şi Harry îi depăşiseră orice aşteptare, pregătindu-i mâncarea favorită la cină. Plătiseră pentru sicriu şi înmormântarea mamei lui Izzy, salvând-o de la o eternitate petrecută în cimitirul unei închisori. Urma să fie înmormântată lângă părinţii ei, în Geneva.
— 289 —
Izzy nu mai cunoscuse niciodată pe cineva atât de generos. Încă se mai gândea la un mod adecvat de a le mulţumi. Dar de fiecare dată
când cuvintele i se formau în minte nu putea scoate o vorbă.
Izzy şi-a atârnat haina în cuier şi s-a apropiat de masă, încă
tremurând. Peg a scos laptele din frigider, a turnat puţin într-o cratiţă
şi a pus-o pe aragaz.
— Îţi fac o ciocolată caldă, i-a spus ea lui Izzy. Şi tu o vei bea. N-ai mâncat nimic de azi-dimineaţă.
— Mulţumesc, a spus Izzy, reuşind să schiţeze un zâmbet.
Chiar în acel moment, a sunat cineva la uşă. Harry a pus cuţitul jos şi s-a grăbit să răspundă, după ce şi-a şters mâinile cu un prosop de bucătărie. Un minut mai târziu, a revenit însoţit de Alex şi de Ethan.
