Esther a ridicat din umeri. Clara s-a-nclinat în lateral, încercând să
vadă ce se întâmplă pe lângă coada de femei. Chiar atunci, doi infirmieri cărau o femeie inconştientă, învelită-ntr-un cearşaf, pe o targă, spre sala de tratament. Cearşaful a alunecat şi a căzut pe podeau de ciment, lăsând la vedere trupul gol al femeii. Infirmierii au dus-o în camera din faţa holului. O infirmieră a ridicat cearşaful şi i-a urmat, cu gura ţuguiată. Infirmierii au revenit şi-au continuat drumul
— 293 —
spre sala de tratament. Un minut mai târziu, au scos o altă femeie, susţinută pe braţe, în timp ce ea se străduia s-ajungă la unul dintre scaunele înşirate de-a lungul peretelui tunelului. Femeia din spatele Clarei a-nceput să se smiorcăie. Clara voia ca văicăreala să se oprească. Şirul a înaintat din nou.
Dr. Roach a intrat în tunel şi-a trecut de-a lungul şirului de femei, scriind numele pacientelor pe o foaie de pe clipboard. Exact înainte ca dr. Roach s-ajungă la Esther, infirmierii au ieşit în fugă din sala de tratament, cărând o altă femeie legată cu curele de targă. Aceasta se contorsiona şi ţipa de durere, cu mâinile ca nişte gheare în aer. În urma infirmierilor, sora Trench alerga în direcţia dr. Roach, cu faţa roşie şi schimonosită.
— Dr. Roach! a strigat ea. Cred să i s-a rupt coloana!
Dr. Roach şi-a pus clipboardul sub braţ şi a alergat spre pacientă.
Infirmierii s-au oprit ca el s-o poată examina. Şi-a trecut mâna cu mănuşă de cauciuc de-a lungul coloanei femeii, a tras clipboardul de la subraţ şi-a făcut semn spre liftul de serviciu.
— Duceţi-o la infirmerie, a spus el.
Infirmierii au cărat targa spre liftul de serviciu, încercând s-o menţină perfect la orizontală, în timp ce femeia se zbătea şi se răsucea de durere. Sora Trench se uita la dr. Roach, cu gura pungă.
— Ţi-am spus că voltajul era prea mare, a zis ea.
Dr. Roach a apucat-o de braţ şi a condus-o spre sala de tratament, mormăind ceva la urechea ei. Clara a strâns din fălci; respiraţia i se accelera din ce în ce mai tare. Ce făceau ei în acea cameră? S-a uitat în urmă, de-a lungul tunelului, întrebându-se dacă nu ar trebui s-o ia cumva la fugă. Poate c-ar ajunge la uşile duble ce dădeau spre exterior, înainte să remarce cineva c-a fugit. Apoi şi-a reamintit ce s-a-ntâmplat ultima dată când a-ncercat să evadeze. A-nceput să
tremure, aducându-şi aminte de lunile petrecute la izolare. Nu mai putea să treacă prin asta din nou. Nu putea. Ar fi ucis-o.
Şirul a înaintat. Clara s-a uitat la femeia care stătea în scaun. Era lăsată pe spate, cu capul lipit de peretele tunelului, cu ochii-nchişi, ca şi cum ar fi dormit. Încă două femei fuseseră aduse lângă ea. Poate că
tratamentul nu era aşa de rău. Poate era rău pentru anumite persoane, persoane cu alte probleme. Apoi, înainte să-şi dea seama ce
— 294 —
se-ntâmplă, un infirmier le-a apucat pe ea şi pe Esther de câte-un braţ
şi le-a condus în camera de tratament.
Înăuntru erau sora May şi alte şapte infirmiere. În mijlocul încăperii erau aliniate patru paturi, fiecare saltea fiind acoperită cu cearşafuri curate. Alături de paturi, pe nişte cărucioare de metal, erau nişte cutii de lemn şi fiecare dintre ele era plină cu tot felul de maşinării, cadrane, instrumente de măsură şi fire ce mergeau în toate direcţiile. Maşinăriile arătau ca nişte baterii uriaşe, conectate la prizele din pereţi, cu fire groase şi negre. Încă două fire legau fiecare maşinărie de câte o paletă manevrabilă manual. Infirmierele le-au condus pe Esther şi pe Clara la paturi, unde alte infirmiere le-au instruit, spunându-le să se-ntindă pe pat. Clara a făcut ce i s-a spus; braţele şi picioarele-i tremurau, iar pe frunte şi deasupra buzei de sus i-a apărut un strat lucitor de sudoare. Sora Trench şi-a pus degetele pe bărbia Clarei şi a apăsat, deschizându-i cu forţa buzele. I-a pus Clarei în gură o bucată rotundă de lemn. Lemnul ud şi gros mirosea a dinţi stricaţi şi vomă. La capătul patului a apărut şi sora May, care a fixat piesa la locul ei, spunându-i Clarei s-o muşte. Clara respira pe nas, încercând să nu se înece; inima-i galopa-n piept. Sora Trench i-a legat încheieturile mâinilor şi gleznele cu curele, fixate de pat. Dr.
Roach a ridicat paletele legate la maşină.
— Vei primi tratamentul cu şocuri electrice, a spus el. Voi pune aceste palete pe lateralele capului tău şi vei simţi un mic şoc. Nu e nimic de care să-ţi fie frică. Colegii mei mă asigură că ei au avut rezultate pozitive cu pacienţii care suferă de schizofrenie şi comportament maniacal. Te va ajuta, Clara.
Două infirmiere ţineau umerii Clarei jos, lipiţi de pat. Brusc, Clara a fost absolut sigură că trebuia să se ridice de pe pat. Nu-i putea lăsa să-i facă asta, nu putea permite şocurilor electrice să-i treacă prin creier. S-a zbătut şi s-a răsucit, încercând să se elibereze, luptându-se să-mpingă afară din gură, cu limba, bucăţica de lemn. Sora May apăsa bucăţica de lemn înapoi, făcând-o pe Clara să icnească. În acel moment pe hol s-a produs agitaţie. Ceva huruia ca un tunet îndepărtat şi se mai auzea un sunet, ca un pleoscăit datorat unei căderi în apă.
Femeile au dat năvală în cameră, ţipând, izbindu-se unele de altele
— 295 —
în panica teribilă care le cuprinsese, călcându-le-n picioare pe cele care căzuseră pe podea. Unele încercau să-nchidă uşa, îngrămădindu-se la intrare, în timp ce altele încercau să iasă. Cineva a ţipat
„Inundaţie!” şi uşa s-a deschis izbindu-se de perete şi punându-le la podea pe femeile de lângă uşă. Un val de apă murdară, înalt până la genunchi, s-a prăvălit în cameră, doborându-le pe pacientele, infirmierele şi infirmierii de acolo. Clara căuta să respire, implorându-i fără glas pe dr. Roach şi sora May să o dezlege. Sora May s-a uitat spre uşă, îngheţată, încă ţinându-i bucăţica de lemn în gură. Clara îşi legăna capul înainte şi-napoi. În cele din urmă, sora May i-a dat drumul. Clara a scuipat bucăţica de lemn şi s-a ridicat în şezut.
— Dezleagă-mă! a ţipat ea.
Sora May dispăruse, măturată din picioare de torentul care înainta.
Dr. Roach s-a uitat la ea cum cade, cu faţa schimonosită de frică. Dar, în loc s-o ajute, a luat-o în altă direcţie, luptându-se cu apa pentru a merge spre fundul încăperii, împingându-i într-o parte şi alta pe infirmierele şi pe gardienii care-i stăteau în cale. S-a urcat pe un dulap, şi-a scos pantofii şi s-a-ntins spre o fereastră înaltă a subsolului. Apa umplea camera, devenind din ce în ce mai înaltă.
Lângă patul Clarei a reapărut capul surorii May, cu părul ud atârnându-i pe faţă, cu boneta mototolită şi udă, prinsă într-un singur ac negru de păr. S-a ridicat singură, s-a prins cu un braţ de saltea, întinzându-se cu celălalt spre dr. Roach.
— Victor, a spus ea tuşind. Ajută-mă! Mi-am prins piciorul în ceva!
Dr. Roach i-a aruncat o privire rapidă, apoi s-a-ntors şi-a spart fereastra cu pantoful. Fără să se uite înapoi, s-a căţărat şi s-a târât afară. Clara şi-a ţinut respiraţia şi sora May s-a scufundat, cu mâinile ei palide încleştate pe saltea, încercând să nu-i dea drumul. Dar apa intra în cameră prea repede, creând un curent puternic. A ajuns peste marginile brancardei şi a trecut peste picioarele Clarei ca nişte degete de gheaţă, amorţindu-i pielea. A tras de curelele de la încheieturile mâinilor, cu toată puterea; venele de pe frunte i s-au umflat. Totul fără niciun folos. Apa îi ajunsese la talie.
Sora Trench a ieşit la suprafaţa apei, în dreapta Clarei, ridicându-se din adâncuri, ca o balenă. Căuta cu disperare să respire, scuipând şi-
— 296 —
mpingându-şi părul umed de pe ochi şi încercând să se ţină pe picioare. S-a uitat împrejur, în cameră, apoi s-a aplecat în faţă şi a înaintat cu greu spre Clara, legănându-şi braţele-nainte şi-napoi, gemând din cauza efortului. În sfârşit, a ajuns la pat, cu apa până la piept, şi a desfăcut curelele de la încheieturile şi gleznele Clarei, căutându-şi orbeşte calea, pe sub apă. Clara şi-a ţinut respiraţia, cu apa până la bărbie, până la gură, apoi până la buza ei de sus, aşteptând să-i fie desfăcută şi ultima curea. Sora Trench a dispărut, împinsă-n lateral de un curent puternic de apă. Luminile au clipit şi s-au stins, iar Clara a fost luată pe sus de apă; ultima curea a cedat, în ultima clipă. Capul Clarei atingea tavanul. Apoi apa i s-a ridicat până
la gât, la nas, la ochi; i-a umplut nările şi urechile.
Şi-a ţinut respiraţia şi a înotat pe sub apă spre fereastra spartă, croindu-şi drum printre cadavre, cearşafuri şi perne; pulsul îi bubuia în urechi. Deodată, s-a simţit dezorientată, incapabilă să spună dacă
se mişca în direcţia bună. A deschis ochii şi a văzut o sclipire uşoară a luminii zilei, vălurindu-se sub apă, ca un miraj produs de soare. Apoi ceva întunecat s-a pus în faţa mirajului, blocându-l ca o eclipsă
neaşteptată. A încercat să ocolească obstacolul, dar cineva a prins-o de braţ, trăgând-o în altă direcţie. Luptându-se să se elibereze, din greşeală, a tras aer în piept, înghiţind o gură de apă. Cineva a apucat-o de umeri, ca şi cum ar fi-ncercat să se urce pe capul ei, pentru a ajunge la suprafaţă. Apoi Clara a devenit un trup plutitor; suferinţa ei a dispărut.
— 297 —
