— 299 —
A râs şi şi-a legănat picioarele pe marginea şezlongului, punând pisica alături.
— Ei, putem totuşi să bem ceai, nu-i aşa? Acum, ce pot să fac pentru voi, tinerele mele doamne?
— Sperăm să vă amintiţi de-o pacientă de la Willard, a spus Peg.
— S-ar putea, a spus domnişoara Trench. Cum o cheamă?
— Clara Elizabeth Cartwright, a spus Izzy.
Miss Trench s-a lăsat pe spate, cu sprâncenele încruntate.
— Eşti rudă cu ea? a întrebat ea, îndreptându-şi privirea spre Izzy.
Izzy a scuturat din cap.
— Nu, a spus ea, simţind cum i se urcă sângele-n obraji.
Dacă domnişoara Trench nu le va ajuta? Ce face-atunci?
— Dar avem cufărul de călătorie al Clarei, cel pe care l-a avut cu ea, când a venit la Willard.
— Face parte dintr-un proiect muzeal, a spus Peg. Încercăm să
recreăm vieţile câtorva pacienţi de la Willard. Statul oferă acces limitat la documentele acestora, chiar şi membrilor de familie, pentru că documentele sunt sigilate. Dar din dosarul ei lipsesc câteva date.
De exemplu, n-am putut găsi certificatul ei de deces.
Domnişoara Trench a pufnit şi-a dat din cap, cu ochii-nchişi.
— Sunt sigură că lipsesc multe lucruri din dosarul ei, a spus ea.
A tras pisica din nou în poala ei, mângâindu-i blăniţa cu mâna ei mare, cu degete noduroase. Capul i s-a-nclinat şi mâna s-a mişcat din ce în ce mai încet, până s-a oprit la gâtul pisicii. Pentru o clipă, Izzy s-a temut că bătrâna a aţipit. Dar chiar atunci, domnişoara Trench a ridicat privirea, cu ochii sticloşi.
— Mi-o amintesc pe Clara, a spus ea. O tânără frumuşică.
Izzy a tras adânc aer în piept şi l-a reţinut. Renee a apărut cu ceaiul, aşezând o tavă de argint pe măsuţa de cafea. A turnat ceaiul, a dat fiecăreia câte-o ceaşcă de porţelan, apoi s-a aşezat într-un fotoliu, lângă domnişoara Trench.
— Serviţi-vă cu lămâie şi cu zahăr, a spus ea.
Peg şi-a pus două cuburi de zahăr în ceai, apoi a făcut acelaşi lucru şi pentru Izzy. Lui Izzy i-a tremurat mâna când a ridicat farfurioara şi ceaşca delicată. A luat o sorbitură, pentru a fi politicoasă, apoi a pus ceaiul pe tava de servit şi şi-a aşezat pumnii în poală.
— 300 —
— Dosarul Clarei spune că ea a dat naştere unei fetiţe, în timp ce era la Willard, a spus Izzy. Ştii ceva despre asta?
Domnişoara Trench a dat din cap, cu gura-nchisă.
— Da, a spus ea, cu voce slabă. Îmi amintesc cât de distrusă a fost Clara după ce i-au luat fiica.
Izzy s-a încordat, simţind c-o apasă ceva rece şi greu pe piept.
Sărmana Clara. Nu numai că şi-a pierdut libertatea şi iubirea vieţii ei, dar şi-a pierdut şi fiica. Cum poate cineva supravieţui unei asemenea dureri?
— Aşadar, fata Clarei a fost dată spre adopţie? a întrebat Peg.
Prin mintea lui Izzy alergau mii de gânduri. Dacă fata Clarei a fost adoptată, a fost oare crescută într-o casă fericită sau a fost trimisă de la o familie adoptivă la alta? Crescuse oare cu ideea că era orfană sau că mamei ei nu-i păsa de ea? Ştia măcar cine-a fost mama ei? Şi, dacă
ştia, era viaţa ei marcată pentru totdeauna de faptul că mama ei fusese internată într-o instituţie de boli mentale? Se gândise vreodată
să o viziteze? Sau alungase din minte toate gândurile despre mama ei, alegând, în schimb, să-i ignore total existenţa? Trecuse prin viaţă cu aceleaşi temeri ca Izzy, cu teama că va ajunge şi ea ca mama ei, că
genele nebuniei umblau cuprinse de amoc prin creierul ei, fără să le poată controla şi preveni manifestarea?
Domnişoara Trench a scuturat din cap.
— Cei mai mulţi copii născuţi la Willard erau trimişi la membrii familiei, dacă aceştia erau doritori să-i ia, a spus ea. Sau erau daţi spre adopţie. Dar fata Clarei nu.
Izzy a-nghiţit în sec, în timp ce simţea că gâtul îi ia foc.
— De ce? a-ntrebat Peg, încruntându-se. Ce s-a-ntâmplat cu ea?
Domnişoara Trench a oftat, răsucind un smoc din părul pisicii între degetele ei osoase.
— De ce mă-ntrebaţi de copilul Clarei? a spus ea. Am crezut că
vreţi s-aflaţi despre Clara.
