Capitolul 23
Izzy
La două zile după înmormântarea mamei ei, Izzy, cu inima bubuindu-i în piept, stătea lângă Peg pe terasa unei case victoriene verde ca mazărea. După o îndelungă ezitare, a tras adânc aer în piept, a sunat la uşă şi s-a tras un pas înapoi. De cealaltă parte a uşii s-au auzit paşi grăbiţi pe podeaua din material dur. O perdea de dantelă s-a tras într-o parte la fereastra din partea de sus a uşii, apoi a revenit brusc la locul ei. Cineva a umblat la clanţă. Uşa s-a deschis şi o tânără
cu ochelari şi păr castaniu, scurt le-a zâmbit. Izzy se-ntreba dacă
nimeriseră la casa care trebuia.
— Vă pot ajuta în vreun fel? a-ntrebat femeia.
— Suntem la casa doamnei Rita Trench? a întrebat Peg, zâmbind.
— Da, a răspuns femeia. Şi voi sunteţi?…
— Ea este fiica mea adoptivă, Isabelle, a spus Peg. Eu sunt Peg Barrows, curator la muzeul de stat. Am dat mai devreme telefon şi am întrebat dacă domnişoara Trench ar avea amabilitatea să ne răspundă
la câteva întrebări despre perioada în care a lucrat la Willard State.
— Oh, da, a spus femeia.
A zâmbit şi-a întins mâna.
— Eu sunt Renee, îngrijitoarea Ritei.
— Intraţi, vă rog.
Renee le-a condus înăuntru, a închis uşa şi s-a oferit să le ia hainele. O ceată de pisici tărcate se-nvârteau în jurul gleznelor ei, mieunând şi întinzându-se, frământând cu lăbuţele un covor împletit.
Pisici ghemuite covrig punctau treptele sau dormeau pe canapeaua din hol.
— Sper că nu sunteţi alergice! a spus Renee.
Peg şi Izzy au zâmbit şi-au scuturat capetele, apoi au urmat-o pe Renee pe holul îngust, înspre partea din spate a casei. Pe ambele laturi ale holului erau uşi deschise, care dădeau în salon şi în living, ambele pline cu mobilă antică. Fiecare etajeră şi raft erau pline cu vaze de ceramică, figurine de sticlă, ceasuri de colecţie, ceşcuţe de
— 298 —
porţelan şi mai multe cărţi decât văzuse vreodată Izzy într-o casă.
Toţi pereţii erau acoperiţi cu picturi în ulei, portrete în alb-negru şi oglinzi aurite. Totul era acoperit, plin cu obiecte. Chiar şi lămpile erau drapate cu panglici şi eşarfe.
— Domnişoara Trench locuieşte singură? a întrebat Peg.
Renee s-a oprit şi s-a-ntors cu faţa la ele.
— Da, a spus ea, cu o voce liniştită. Întotdeauna a locuit singură.
Nu are familie. Este foarte trist. Dar să nu lăsaţi vârsta ei să vă înşele.
La nouăzeci şi cinci de ani are mintea ascuţită ca un bisturiu!
— Îşi aminteşte de perioada de la Willard? a-ntrebat Izzy.
— Oh, da, a spus Renee, mergând pe hol. O mulţime de oameni vin aici şi-ntreabă despre rudele lor care au stat vremelnic la Willard.
Aproape întotdeauna îşi aminteşte despre cine e vorba.
Peg i-a zâmbit lui Izzy. Inima acesteia bătea mai repede. Au intrat într-o cameră largă, jumătate bucătărie, jumătate living. Lumina soarelui intra prin trei uşi ce dădeau spre o curte interioară, reflectându-se pe pereţii albi şi oferind camerei o atmosferă
strălucitoare, eterică. Într-un şezlong, stătea o femeie căruntă, cu o pătură albă pe genunchi şi, pe pătură, o pisică albă. Picioarele încălţate cu papuci îi atârnau pe lângă scaun şi umerii ocupau toată
lăţimea spătarului. Faţa cu o falcă inferioară proeminentă îi aparţinea, parcă, unui fotbalist bătrân sau unui luptător de categorie grea. Izzy nu văzuse niciodată o femeie în vârstă atât de voinică. Aparent, ideea că la bătrâneţe te micşorezi nu i se aplica domnişoarei Trench.
Domnişoara Trench a zâmbit şi s-a ridicat în şezut, făcându-le semn să ia loc.
— Bun venit! a spus ea. Doriţi un ceai sau o cafea?
Peg şi Izzy s-au aşezat pe-o canapea de culoare crem, în faţa şezlongului.
— Nu, mulţumim, a spus Peg. Nu vă deranjaţi.
— Oh, haideţi, a spus domnişoara Trench. Nu primesc mulţi vizitatori. Faceţi-i pe plac unei femei bătrâne şi luaţi o ceaşcă de ceai.
Renee, a mai rămas vreun pic de prăjitură cu ciocolată?
— Mă tem că nu, a spus Renee, zâmbind. Ai mâncat ultima felie de dimineaţă, la micul dejun.
— Oh, fir-ar să fie! a spus domnişoara Trench.
