În ciuda deciziei de a se ţine la distanţă de Ethan, inima lui Izzy a sărit de la locul ei când l-a văzut. Era încălţat cu cizme de muncitor, avea haină şi jeanşi negri şi obrajii roşii din cauza frigului. Izzy şi-a muşcat buza de sus, luptându-se cu dorinţa de a se arunca în braţele lui. Alex s-a grăbit spre Izzy, cu ochii-n lacrimi.
— Cum te simţi? Eşti bine? a-ntrebat ea.
Izzy a dat din cap şi-a lăsat-o pe Alex s-o îmbrăţişeze, clipind ca să-şi oprească lacrimile. Când Izzy s-a retras, Ethan a cuprins-o în braţe.
Mirosea a iarnă şi a colonie aromată, când şi-a pus obrazul rece pe tâmpla ei. Aproape şi-a cufundat faţa în gâtul lui.
— Îmi pare rău pentru mama ta, a spus el.
— Mulţumesc, a spus Izzy.
L-a îmbrăţişat şi ea, scurt, şi a dat să se desprindă, incapabilă să-l privească-n ochi. Dar el a ţinut-o şi-a strâns-o mai tare în braţe.
— Sunt aici pentru tine, i-a şoptit el la ureche. Că-ţi place sau nu.
Izzy şi-a-nchis ochii, încercând să nu plângă. Fără niciun succes.
Lacrimile fierbinţi au început să-i curgă şiroaie pe obraji.
— Ce-ar fi să rămâneţi la cină? a spus Peg. Harry face tacos.
Întotdeauna găteşte cât pentru o armată-ntreagă, aşa că este destul pentru toţi.
Ethan s-a aplecat şi i-a şters obrajii lui Izzy, cu degetul mare.
— Ador tacos, a spus el zâmbind.
— Şi eu, a spus Alex, frecând-o pe Izzy pe umăr.
Izzy a zâmbit, simţind că-i creşte inima. Poate că, până la urmă, nu
— 290 —
era totuşi singură pe pământ.
— 291 —
Capitolul 22
Clara
Martie 1946
Din cauza ploilor neîntrerupte din ultimele şapte zile, şanţurile de drenaj de-a lungul pereţilor tunelului de sub Chapin Hall erau pline de apă cu nămol, iar podelele de piatră erau ude, din cauza condensului. Clara stătea la rând, în spatele lui Esther, la baza scărilor de la subsol, întrebându-se dacă i-ar remarca absenţa cineva, în situaţia în care ar ieşi din rând şi-ar lua-o la fugă prin tunelul ce ducea la morgă, ar trece de uşile duble ce dădeau în exterior, spre pajiştea verde. Dacă ar sparge fereastra şi-ar trece prin ea, apoi ar alerga cât de repede-ar putea ea înspre lac şi s-ar arunca în apă, înainte s-o prindă cineva. Ar pune capăt acestui chin.
Ar pune capăt dormitului pe patul tare, într-un salon rece şi murdar, ascultându-le pe celelalte femei cum se vaită şi plâng. Ar putea pune capăt eternelor dimineţi în care-avea nevoie de toată
puterea ei pentru a se ridica din pat şi a-nfrunta încă o zi în care să le privească pe paciente uitându-se pe ferestre, dându-se cu capetele de pereţi, urlând că nu vor decât să plece-acasă. Ar pune capăt unei vieţi petrecute cosând, jucând dame şi mâncând mâncare fără gust. Ar pune capăt spectacolului oferit de nişte oameni trataţi prost şi drogaţi. Ar pune capăt durerii din piept şi bătăilor inimii pe care le simţea ca pe nişte cuţite-nfipte între coaste.
S-a uitat la mâinile ei, la crăpăturile mici din vârful degetelor, tăiate-n pielea ei de aţa cu care lucrase toţi aceşti ani, şi la fundătura din vârful degetului mijlociu, lăsată de sutele de degetare folosite.
Unghiile îi erau roase până la carne, pielea îi era uscată şi bătătorită; mâini de femeie bătrână. S-a gândit la mâinile mamei ei; moi şi manichiurate, cu unghiile pilite şi vopsite cu roşu, cu pielea mirosind a lavandă. A-ncercat să şi-o imagineze pe mama ei acum, cu părul cărunt şi faţa ridată, sorbind ceaiul din ceşcuţa de porţelan de import, aşezată pe-o banchetă de catifea. S-a-ntrebat dacă tatăl ei mai trăia,
— 292 —
dacă îşi duceau amândoi anii în fericire, la căldură şi siguranţă, în vila lor personală. Oare se gândeau vreodată la ea? Se-ntrebau vreodată
dacă îi era bine, dacă era încă în viaţă? Se gândeau oare vreodată să
vină la Willard şi să-şi ceară iertare sau să le spună doctorilor s-o elibereze? Sau erau atât de lipsiţi de inimă încât nu-i acordau, niciodată, nici măcar o secundă din gândurile lor? Se îndoiau vreodată de decizia lor de a fi scăpat de fiica lor ca de un gunoi?
Acum, în tunel, mirosul de fier rece al cimentului ud i-a amintit Clarei de noaptea în care ea şi Bruno încercaseră să evadeze. După
toţi aceşti ani, încă-l vedea pe Bruno privind-o de deasupra sicriului, cu ochii trişti, în timp ce punea capacul, pentru a fi bătut în cuie.
Dacă ar fi ştiut atunci ce ştia acum, ar fi putut să le ceară lui Bruno şi Lawrence s-o îngroape pe ea în locul domnişoarei Annie Blumberg.
A simţit că-i ard ochii şi, cum făcuse de nenumărate ori în decursul anilor, a alungat amintirile dureroase din minte şi-a-ncercat să se gândească la altceva. A ridicat capul, amintindu-şi că era seara de film în Hadley Hall şi că, în curând, va fi picnicul de patru iulie. Erau distracţii neînsemnate, dar ea de-abia le aştepta. Erau lucruri care o fereau să-şi piardă minţile. În fiecare zi, îşi amintea sieşi că nu era niciodată prea târziu să se-ntâmple un miracol; cândva, ar putea fi liberă. Dacă va cădea în mila de sine, cu siguranţă va înnebuni. Şi nu-şi permitea luxul acesta. Trebuia să-şi păstreze mintea-ntreagă, dacă
va supravieţui şi dacă, într-o bună zi, o va găsi pe Beatrice.
Şirul a înaintat şi, în cele din urmă, tunelul din faţa ei a devenit vizibil.
— Cum îi spun acestui nou tratament? a-ntrebat-o ea pe Esther.
— Terapie cu electroşocuri, a răspuns Esther. Dar i-am auzit pe infirmieri spunându-i „Fulgerul”.
— Ce-nseamnă asta? a-ntrebat Clara.
