Şi-a introdus degetele imense prin găurile în formă de romb din plasa de sârmă, a tras, a deschis-o şi s-a strecurat înăuntru. L-au urmat toţi ceilalţi, cu excepţia lui Izzy. Luke, Dave şi Crystal au urcat repede treptele de fier, tenişii lor răsunând pe scările de metal, şi au ajuns la etajul doi, în timp ce Alex o aştepta pe Izzy. Josh a îngenuncheat în cuşcă şi s-a-ntins ca să o ajute pe Izzy să intre. Ea n-a băgat în seamă mâna lui întinsă şi s-a strecurat înăuntru de una singură.
Dave a îndreptat lanterna către ieşirea de incendiu, de sus.
Jumătatea superioară a uşii era blocată cu placaj.
— Cum intrăm? a întrebat el.
— Stai aşa! a spus Josh. Ştiu eu!
Alex şi Izzy aşteptau la baza scărilor, în timp ce Josh s-a grăbit să
urce. A prins marginea de jos a placajului şi l-a smuls din dreptul uşii, zgrepţănând cu unghiile. În spatele placajului era o ramă de fereastră
fără geam.
— Fundul tău uriaş nu va-ncăpea pe-aici, a spus Dave, râzând.
— Vrei să facem pariu? a întrebat Josh.
S-a-ntors pe-o parte şi a intrat cu pieptul prin deschizătură, picioarele rămânându-i în aer. Dave a râs, crezând că Josh s-a blocat.
Apoi şoldurile şi picioarele lui Josh au dispărut şi s-a auzit o bufnitură
— 196 —
puternică. Apoi nimic.
Dave s-a apropiat de uşă, luminând cu lanterna spaţiul de dincolo de uşă.
— Eşti bine, uriaşule? a întrebat el, chicotind.
Chiar atunci, Josh a sărit în holul întunecat, cu faţa schimonosită şi încercând să se agaţe de ceva cu mâinile.
— Scoateţi-mă de aiiiici! a strigat el.
Toţi au sărit în sus.
Dave s-a căţărat spre deschidere, cu faţa roşie şi nările umflate.
— Te omor! a spus el, aruncându-se înăuntru, prin deschizătură.
Unul câte unul, s-au strecurat toţi prin deschidere. Când au ajuns înăuntru, Dave şi Josh i-au condus în hol, mişcându-se încet şi luminând cu lanternele pereţii şi podeaua. Restul grupului îi urma îndeaproape; sub tălpile lor trosneau bucăţi de vopsea uscată şi de mortar. Tavanele înalte le dădeau impresia că nu era nimic deasupra capetelor lor, ca şi cum acoperişul ar fi dispărut şi-ar fi lăsat în urmă o gaură întunecată. Vopseaua gri-verzuie atârna de pe pereţi ca nişte zdrenţe sau ca nişte crustacee agăţate de epavele din adâncurile oceanelor. Pe podea erau împrăştiate hârtii mucegăite, recipiente de plastic şi bucăţi de carton. Pe coridoare se auzea un sunet de apă care picura.
Izzy se uita la fiecare uşă-nchisă, sperând să găsească o cameră cu dosare, încercând să nu ia-n seamă senzaţia că uşile se întredeschideau uşor, după ce ea trecea. Alex mergea alături de ea, cu mâna încleştată, de disperare, pe încheietura mâinii lui Izzy. În faţa lor, la capătul holului, era o uşă cu o arcadă largă deasupra, care dădea într-un abis întunecat.
— Oh, Doamne! a ţipat Crystal. Ce-i asta?
Toţi s-au oprit.
— Ce-anume? a întrebat Josh, răsucindu-şi capul în toate părţile.
— Aici! a spus Crystal, arătând spre capătul holului.
Josh şi-a îndreptat lanterna aprinsă spre uşa din capătul holului.
Dincolo de ea, se zărea o parte a unui scaun cu rotile, înclinat într-o parte, ca un pitic diform.
— E doar un scaun cu rotile! a spus Alex.
— Iisuse! a spus Dave. Nu mai faceţi asta!
— 197 —
Crystal a oftat.
— Scuze, a spus ea.
Cu toţii şi-au continuat drumul. Apoi Dave şi Josh s-au oprit.
— Ce-i asta? a spus Luke. De ce ne oprim?
— Am auzit ceva, a spus Dave.
— Şi eu am auzit, a spus Josh.
— Ce anume? a întrebat Crystal.
— Nu ştiu, a spus Dave. S-a auzit ca şi cum ar fi cineva în camera următoare. Ca un foşnet sau ceva asemănător.
