În sfîrşit, ştiu ce culoare are paltonul şi din ce stofă este făcut, deoarece am găsit mici smocuri de lînă maro care s-au agăţat în aşchiile bîrnei atunci cînd a şters lemnul umed şi vor figura printre cele mai convingătoare dovezi. Ce înseamnă toate astea? Nimic. Deţinem abia primele elemente ale afacerii. Am prins firul, trebuie să mergem pînă la capătul lui. Înainte deci!
Bătrînul poliţist era şi el electrizat, repetînd ca un ecou :
— Înainte!
CAPITOLUL 5.
Înainte de a părăsi şantierul, unde se dezvăluise atît de neaşteptat în faţa primului său discipol, Lecoq trecuse prin îndelungi şi grozave uimiri.
Nu avea încă privirea atotcuprinzătoare conferită de practică. Nu avea mai ales îndrăzneala şi promptitudinea pe care ţi-o dau un trecut plin de succese. El ezita între două posibilităţi, la fel de logice, oferind fiecare în favoarea ei ipoteze şi argumente de aceeaşi greutate.
Se afla între cele două drumuri : pe de o parte cel urmat de femei, pe de altă parte, cel urmat de complicele ucigaşului. Pe care să-1 urmeze?
Căci nu spera că va putea să le urmeze pe amîndouă.
Cu capul în mîini, aşezat pe bîrna care i se părea că mai păstrează
căldura femeii cu piciorul mic se gîndea, îşi cîntărea şansele.
30
— Să merg pe urmele individului, şoptea el, nu mă va face să aflu nimic mai mult decît ceea ce pot ghici. S-a dus să pîndească trecerea patrulei, a însoţit-o de departe, a privit cum este închis complicele său şi, în sfîrşit, a dat, fără îndoială, tîrcoale postului. Dacă aş alerga pe urmele lui aş putea oare să-1 întîlnesc, să pun mîna pe el? Nu, s-a scurs prea multă vreme. . Dacă aş urmări femeile, continuă el să monologheze, ce aş
cîştiga cu asta? Poate aş face o descoperire importantă, poate n-aş afla nimic! De partea asta e necunoscutul cu toate decepţiile lui, dar şi cu toate şansele.
Se ridică, hotărîrea fusese luată.
— Ei, bine! strigă el, am ales necunoscutul! Taică Absint, ne vom lua după urmele celor două femei şi vom merge atîta vreme cît le vom putea urmări.
Înflăcăraţi amîndoi de o ardoare comună, o luară la picior. La capătul drumului pe care se angajau întrezăreau, ca un far magic, unul gratificaţia, celălalt gloria succesului.
Mergeau repede. La început n-a fost decît o joacă să se ţină după
urmele acelea atît de clare, care se îndepărtau în direcţia Senei. Dar curînd au fost obligaţi să încetinească pasul. Maidanul se sfîrşea, ajungeau la graniţa civilizaţiei, ca să spunem aşa, şi în fiecare moment alte urme se întretăiau cu ale fugarelor, se confundau cu ele, ştergîndu-le chiar uneori.
Apoi, în multe locuri, în funcţie de expunerea sau natura golului, dezgheţul îşi îndeplinise opera, şi apăreau spaţii mari de pe care zăpada se topise. Atunci urmele se întrerupeau şi, ca să le regăsească, era navoie de întreaga isteţime a lui Lecoq şi de toată bunăvoinţa bătrînului său tovarăş.
În aceste ocazii taica Absint îşi împlînta bastonul în pămînt, lîngă
ultima amprentă descoperită, şi, împreună cu Lecoq, căuta şi cerceta terenul în jurul acestui punct de reper, asemenea copoilor care au pierdut urma. Dacă n-ar fi fost elegantele botine ale femeii cu piciorul mic, în ciuda tuturor încercărilor, de zeci de ori ar fi pierdut urma sau ar fi mers la întîmplare. Ghetuţele acelea aveau tocul atît de înalt, erau atît de micuţe şi de o croială atît de specială, încît era imposibil să nu-ţi atragă atenţia.
Graţie acestor tocuri agenţii îşi dădură seama că cele două fugare nu urcaseră pe strada Patay, aşa cum te-ai fi aşteptat. Fără îndoială
consideraseră că era prea nesigură şi prea luminată. O traversaseră numai, 31
puţin mai sus de străduţa Croix-Rouge, şi profitaseră de un loc viran între două clădiri ca să o ia din nou peste maidane.
— Hotărît, murmură Lecoq, ticăloasele cunoşteau locurile.
Într-adevăr, ştiau atît de bine topografia încît, părăsind strada Patay o cotiseră brusc la dreapta, pentru a evita marile şanţuri pe care le sapă cei ce caută lut pentru cărămizi. Urmele redeveniseră foarte vizibile, şi rămăseseră aşa pînă în stradă Chevaleret. Acolo însă, încetară brusc.
Lecoq descoperi opt sau zece urme ale femeii cu pantofii fără toc, dar asta a fost tot.
E adevărat că terenul nu se preta deloc la o explorare de acest gen.
Se circulase desul de mult pe această stradă şi dacă pe trotuare mai rămăsese încă puţină zăpadă, mijlocul drumului se transformase într-un rîu de noroi.
— Ale naibii, s-au gîndit în cele din urmă că zăpada ar fi putut să le trădeze, bombănea tînărul poliţist, şi au mers pe mijlocul drumului.
Cu siguranţă că n-au putut traversa, aşa cum procedaseră puţin mai înainte, căci de partea cealaltă a străzii se întindea zidul unei fabrici.
Însufleţit de mînia rece a omului care vede cum îi scapă obiectul pe care credea că-1 prinsese, Lecoq îşi reluă cercetările, şi bine făcu.
— Am înţeles! strigă el deodată. Ghicesc, văd!
Taica Absint se apropie.
El nici nu vedea, nici nu ghicea, dar nu se îndoia de tovarăşul său.
— Priveşte acolo, îi spuse Lecoq. Ce vezi?
— Urmele lăsate de o trăsură care a făcut un viraj strîns.
— Ei bine, taică, urmele astea explică totul. Sosite în această stradă, fugarele noastre au observat în depărtare felinarele unei trăsuri care înainta, venind dinspre Paris. Dacă era goală erau salvate. Au aşteptat-o şi, cînd a ajuns în dreptul lor, l-au strigat pe birjar. Fără îndoială i-au promis un bacşiş gras; cert e că acesta a consimţit să facă drumul înapoi. A virat strîns, ele s-au urcat în trăsură. . şi iată că urmele paşilor se sfîrşesc aici.
Această explicaţie nu-1 binedispuse pe bătrînul poliţist.
— Am avansat cu ceva acum cînd ştim asta? întrebă el.
