„Camille! Unde e Camille?”
— Evident, continuă să vorbească cu voce tare Lecoq, dacă doamna Milner, care e nemţoaică, ar fi crescut această pasăre, ea ar fi vorbit în nemţeşte. Deci nu i-a fost dată decât de scurtă vreme, dar de cine? Aşa că
dacă vreun bărbat sau vreo femeie de la palatul Sairmeuse poartă numele de Camille, voi avea o dovadă materială.
Şi fără nici o explicaţie, îl târî pe taica Absint după el.
Ajuns în strada Grenelle-Saint-Germain, Lecoq se opri brusc în faţa unui comisionar.
— Prietene, i se adresă el, te vei duce la palatul Sairmeuse, vei întreba de Camille şi îi vei spune că unchiul ei o aşteaptă aici.
Comisionarul se îndepărtă.
Cei doi poliţişti intrară într-o bodegă şi taica Absint abia apucă să
dea de duşcă un păhărel, când comisionarul se şi întoarse.
— Domnule, îi spuse el, n-am putut să vorbesc cu domnişoara Camille.
,,Bun! se gîndi Lecoq. E o cameristă."
— Şi asta pentru că palatul e întors cu susu-n jos. Doamna ducesă a murit subit azi-dimineaţă.
— Ah! ticălosul! strigă tânărul poliţist. Şi-a asasinat soţia când s-a întors. Dar l-am prins. Acum voi obţine autorizaţia de a-mi continua cercetările.
În mai puţin de douăzeci de minute, sosi la Palatul de Justiţie.
Domnul Segmuller nu păru să fie surprins din cale afară de neaşteptata descoperire a lui Lecoq.
— Poate ai ghicit bine, dragul meu, îi spuse el, şi sincer, sunt de aceeaşi părere. Dar justiţia, într-o împrejurare atât de delicată, nu poate să
intervină decât dacă merge la sigur. E treaba poliţiei, a dumneavoastră, să
453
căutaţi, să strângeţi dovezi atât de zdrobitoare încât ducelui de Sairmeuse nici să nu-i poată trece prin minte să nege.
— Vai, domnule, şefii nu-mi vor permite..
— Prietene, când le voi vorbi, îţi vor da toate înlesnirile posibile.
— Şi când veţi face asta? întrebă timid Lecoq.
— Chiar acum.
Judecătorul apucase să deschidă uşa cabinetului, când tânărul poliţist îl opri.
— Aş avea încă o rugăminte domnule. V-aş ruga să-mi daţi o scrisoare pentru domnul d'Escorval. Oh, câteva cuvinte fără importanţă, anunţaţi-1, de exemplu, despre evadarea deţinutului. Îi voi duce scrisoarea, şi atunci. . Nu trebuie să vă temeţi, domnule judecător, voi fi prudent.
— Fie, zise judecătorul, vino.
Când ieşi din biroul şefului său, Lecoq avea toate autorizaţiile posibile şi, în plus, în buzunar, un bilet de la domnul Segmuller pentru domnul d'Escorval.
Bucuria lui era atât de mare încât nu remarcă glumele proaste cu care era întâmpinat pe culoarele Prefecturii. Dar în prag, duşmanul său, Gevrol, îl pândea.
— Ha, ha! exclamă el, când Lecoq trecu. Mai există şi şmecheri care pleacă să pescuiască balene şi nu aduc nici măcar un oblete.
Săgeata îşi atinse ţinta.
Lecoq se întoarse brusc, se proţăpi în faţa Generalului şi, privindu-1
în ochi, rosti cu multă siguranţă:
— Oricum, e infinit mai bine decât să înlesneşti manevrele deţinuţilor.
Surprins, Gevrol se fâstâci şi faptul că se înroşi era o mărturisire.
Dar Lecoq nu împinse lucrurile mai departe. Ce importanţă avea dacă Generalul, nebun de gelozie, îl trădase! Nu-i mai rămăsese multă
vreme ca să mediteze asupra planului său de luptă şi să se gândească la ce va spune când va duce biletul domnului d'Escorval.
Când, a doua zi, în jurul orei unsprezece, se prezentă la domnul d'Escorval ştia bine ce va spune.
— Domnul este în birou cu un tânăr, îi spuse servitorul. Dar cum nu 454
mi-a spus nimic, puteţi intra.
Lecoq intră, biroul era gol.
