Martial îşi lăsă cu tristeţe capul în jos.
— Şi nu îl denunţi, nu te duci să ceri dreptate justiţiei?
— La ce bun? răspunse el. Nu pot aduce decât dovezi morale, iar justiţia are nevoie de probe materiale. Ducele de Sairmeuse şi marchizul de Courtomieu au cules ce-au semănat. Pământul nu înghite niciodată
sângele care a curs şi, mai devreme sau mai târziu, crima se ispăşeşte.
Familia Lacheneur trăia fericită şi respectată înainte de sosirea noastră la Sairmeuse. Purtarea lor a fost deasupra oricărui elogiu, împingând cinstea până la eroism. Printr-un singur cuvânt puteam să ni-i apropiem şi să ni-i facem prietenii cei mai devotaţi. Era de datoria noastră. N-am înţeles-o i-am umilit, i-am ruinat, i-am adus la disperare, i-am împins la deznădejde.
Asemenea greşeli se plătesc. Cine ar putea să spună că dacă aş fi fost în locul lui Jean Lacheneur n-aş fi procedat la fel? Îl cunosc pe Jean şi ştiu că
nu trăieşte decât cu speranţa să se răzbune pe noi. Desigur, noi avem o poziţie foarte înaltă şi el este foarte jos, dar asta n-are nici o importanţă!
431
Putem să ne temem de orice. Nici cele mai minuţioase precauţii nu ne vor salva: va veni o zi în care temerile noastre se vor stinge, în timp ce ura lui va veghea mai departe. Ce va întreprinde, nu ştiu, dar desigur ceva înspăimântător, Adu-ţi aminte, Blanche, de cuvintele mele, dacă
nenorocirea va intra în casa noastră, Jean Lacheneur îi va deschide uşa.
În cele din urmă se opri în faţa soţiei sale şi îi spuse :
— Am trimis să înhame caii. Mă vei scuza că te las singură aici, dar trebuie să mă dua la Sairmeuse. Nu voi lipsi mai mult de-o săptămână.
Şi plecă într-adevăr după cîteva ore.
Doamna Blanche rămase singură. Temerile ei erau mai mari decât a doua zi după crimă. Acum nu mai trebuia să lupte împotriva unor fantome; Chupin exista, şi vocea lui, chiar dacă nu era mai înspăimântătoare decât cea a conştiinţei, putea fi auzită.
Sinistrele presimţiri ale lui Martial se adăugau şi ele la teama tinerei femei. Ea însăşi, numai auzind numele Lacheneur, şi se simţea tulburată
până în adâncul fiinţei. Nu putea să scape de ideea că Jean bănuia ceva şi că de acolo, de la periferia societăţii unde îl aruncase mizeria, o pândea.
Acum, mai mult ca niciodată, dori să-1 găsească pe copilul lui Marie-Anne. I se părea că acest copil o va apăra poate într-o zi şi că va fi în mâinile ei ca un ostatic. Dar unde să găsească un om căruia să-i încredinţeze secretul ei?
Chinuindu-şi mintea, îşi aminti că-1 auzise odinioară pe tatăl ei vorbind de un agent pe nume Chefteux, băiat deosebit de îndrăzneţ, zicea el, şi capabil de orice, chiar de onestitate, dacă era bine plătit. Individul, unul dintre acei mizerabili care mişună prin smârcurile politicii în perioadele tulburi, un tânăr delator crescut de Fouche, servise şi trădase rând pe rând toate partidele şi când, în cele din urmă, fu condamnat pentru fals, evada din ocnă.
În 1815, Chefteux părăsi în mod ostentativ poliţia ca să înfiinţeze un
„Birou privat de informaţii" .
Interesându-se, doamna Blanche, află că omul locuia în piaţa Dauphine şi hotărî să profite de absenţa soţului ei ca să i se adreseze. Aşa că, într-o dimineaţă, se îmbrăcă cât mai modest posibil, şi, urmată de mătuşa Medie, se duse să bată la uşa elevului lui Fouche.
Chefteux avea pe atunci treizeci şi patru de ani. Era un omuleţ de 432
înălţime mijlocie, cu un aer inofensiv, care afecta o bună dispoziţie permanentă. Le conduse pe cele două cliente într-un salonaş mobilat cu multă grijă, şi pe dată doamna Blanche începu să-i relateze că era căsătorită şi că locuia în strada Saint-Denis, că o soră, care tocmai murise, făcuse o greşeală şi că ea era gata să facă cele mai mari sacrificii pentru a fi găsit copilul acestei surori etc, etc. În sfîrşit, o întreagă poveste pe care o pregătise şi care era destul de credibilă.
Cu toate astea, detectivul nu crezu un cuvânt şi, îndată ce termină, o bătu cu familiaritate pe umăr, spunându-i:
— Pe scurt, mămică, am făcut şi noi pozne înainte de căsătorie.
— Cred că vă înşelaţi, zise doamna Blanche pe un ton în care vibra întregul orgoliu al clasei sale.
El se pierdu în scuze.
În timp ce o asculta şi îşi nota amănuntele absolut necesare pe care i le dădea tânăra femeie, se gîndea :
„Ce privire! Ce ton! Şi toate astea din partea unei femei din cartierul Saint-Denis; e ceva dubios la mijloc.”
Bănuielile îi fură confirmate de suma de 20 000 de franci, în caz de succes, pe care i-o oferi cu imprudenţă doamna Blanche.
— Şi unde trebuie să vă trimit informaţiile pe care le voi obţine, întrebă el?
— Nicăieri, răspunse tânăra femeie. Voi trece pe-aici din când în când.
În timp ce-şi conducea clientele, Chefteux nu mai avea nici o îndoială. De îndată ce consideră că ele ajunseseră jos în stradă, se năpusti afară, spunându-şi :
— De data asta cred că norocul îmi surâde.
Să le urmărească pe cele două cliente, să se informeze, să descopere cum se numesc şi rangul pe care îl au n-a fost decât o joacă pentru fostul agent al lui Fouche. Îi era cu atât mai uşor cu cât ele nu bănuiau nici pe departe planurile lui.
Ajungînd la hotelul Meurice, doamna Blanche se felicită pentru ceea ce întreprinsese.
— Înainte de o lună, îi spuse ea mătuşii Medie, vom găsi copilul ăsta, am să-1 cresc în secret şi el va fi apărătorul nostru.
433
Săptămâna următoare fu nevoită să recunoască enorma imprudenţă
pe care o comisese. Trecând pe la Chefteux, acesta o primi cu atâtea dovezi de respect, încât ea îşi dădu seama că fusese recunoscută.
