— Nu văd, îl întrerupse doamna Blanche, în ce calitate mi te adresezi. Ai, la fel ca întreaga ta familie, o reputaţie foarte proastă la Sairmeuse. În sfârşit, nu contează, eşti din acelaşi ţinut cu mine. Consimt să-ţi acord un ajutor, cu condiţia să nu mai vii niciodată.
Chupin o ascultă şi, cu un aer pe jumătate umil pe jumătate batjocoritor, atunci când Blanche termină ceea ce avea de spus, înălţă
capul şi rosti mândru.
— Nu cer pomană.
— Atunci ce vrei?
— Ceea ce îmi datoraţi.
— Aha! Îţi datorez ceva, zise cu dispreţ doamna Blanche, deşi primise o lovitură în inimă.
— Nu mie personal, doamnă marchiză, ci răposatului meu tată. În serviciul cui a murit el? Ultimele sale cuvinte au fost: „Ia aminte, băiete, la Borderle s-au întâmplat lucruri înspăimântătoare. Tânăra soţie a domnului marchiz o duşmănea pe Marie-Anne şi i-a făcut de petrecanie.
Fără mine ar fi fost pierdută. De vreme ce voi crăpa, lasă să mi se pună
totul în spinare, pământul nu va fi mai rece, şi asta o va dezvinovăţi pe tânăra marchiză. Ea te va răsplăti din plin şi, atâta vreme cât vei şti să
taci, nu-ţi va lipsi nimic.”
429
Cu toată neruşinarea de care dădea dovadă se opri uluit de fizionomia doamnei Blanche şi, în faţa acestei disimulări extraordinare, se îndoi chiar de vorbele tatălui său.
Căci într-adevăr, în clipa aceea, tânăra femeie dădu dovadă de mult curaj. Înţelesese că dacă va ceda o singură dată, va fi la cheremul acelui mizerabil, cum era la cheremul mătuşii Medie.
— Altfel spus, zise ea, dând dovadă de o energie formidabilă, mă
acuzi de moartea domnişoarei Lacheneur şi mă ameninţi să mă denunţi dacă nu voi fi de acord cu pretenţiile tale?
Băiatul lui Chupin înclină afirmativ din cap.
— Ei bine, dacă e aşa, reluă doamna Blanche, ieşi!
Era sigură ca numai dând dovadă de curaj va câştiga această partidă
periculoasă de care depindea liniştea vieţii ei. Chupin era de-a dreptul derutat, când mătuşa Medie care asculta în picioare, în faţa ferestrei, se întoarse, speriată, strigînd:
— Blanche! Soţul tău, Martial! Vine.. urcă.
Partida fu pierdută. Tânăra femeie şi-1 imagină pe soţul ei venind, găsindu-1 pe Chupin, obligându-l să vorbească, descoperind totul.
Îşi pierdu capul, cedă, se predă. Brusc, îi dădu mizerabilului portofelul ei şi-1 trase pe scara de serviciu.
— Ia asta, îi spuse cu voce înăbuşită, nu e decît un aconto. Ne vom mai vedea. Şi nici un cuvânt, în special soţului meu.
Fusese bine inspirată când ieşise fără să mai piardă nici un minut, căci întorcându-se, îl găsi pe Martial în salon. Acesta şedea cu capul plecat şi ţinea în mâini o scrisoare desfăcută.
La zgomotul pe care îl făcu soţia sa intrând se ridică şi Blanche putu să vadă o lacrimă rostogolindu-se din ochii lui.
430
CAPITOLUL 52.
— Ce nenorocire ne mai loveşte încă? bolborosi ea cu o voce pe care emoţia puternică trăită puţin mai înainte o făcea aproape de neânţeles.
Marţial nu remarcă acest cuvînt „încă", ce-ar fi trebuit cel puţin să-1
uimească.
— A murit tata, rosti el.
— Ducele de Sairmeuse! Dumnezeule! Ce s-a întâmplat?
— A căzut de pe cal în pădurile de la Courtomieu, aproape de stânca Sanguille.
Şi unul şi celălalt rămaseră un moment tăcuţi, apoi Martial continuă:
— Potrivit acestei scrisori, care mi-a fost adusă expres, toată lumea din Sairmeuse crede într-un accident. Dar eu, eu cred că a fost o crimă.
O exclamaţie de spaimă îi scăpă mătuşii Medie, şi doamna Blanche păli.
— O crimă! şopti ea.
— Da, Blanche, şi aş putea să-1 numesc pe vinovat, presimţirile nu mă înşală. Ucigaşul tatălui meu este acelei care a încercat să-1 asasineze şi pe marchizul de Courtomieu.
— Jean Lacheneur!
