Martial abia avu răbdare să-şi ia micul dejun, atât era de grăbit să plece.
Se întoarse după mai puţin de două ore, de data asta foarte fericit.
— Draga mea, n-a mai rămas decât să semnez, dar n-o voi face decât dacă palatul îţi va fi pe plac. Te reg, dacă nu eşti prea obosită, să
mergem să-1 vizităm.
Desigur, vizita era pur formală şi doamna Blanche ar fi fost prea pretenţioasă dacă palatul familiei Sairmeuse, unul dintre cele mai splendide din Paris, în care se intra pe strada Grenelle şi ale cărui grădini, umbrite de arbori seculari, se întindeau până în strada Varenne, n-ar fi mulţumit-o.
Această frumoasă reşedinţă fusese, din nefericire, neglijată de mai mulţi ani.
— Vor fi necesare şase luni, poate un an, ca totul să fie restaurat, zise Martial. E adevărat că în mai puţin de trei luni vom putea avea un apartament provizoriu, foarte confortabil.
Hotărând să se ocupe de toate, Martial discută cu arhitecţii, cu antreprenorii, cu furnizorii. Pleca în zori, lua masa în oraş cel mai adesea şi nu se întorcea decât la cină.
Obligată de vremea rea să-şi petreacă tot timpul în apartamentul de la hotelul Meurice, doamna Blanche nu se plângea totuşi. Călătoria, mişcarea, ambianţa necunoscută, zgomotul Parisului sub ferestrele ei, oamenii străini care o înconjurau o făceau să uite de sine însăşi. Spaimele nopţilor se mai risipiseră, un fel de ceaţă învăluia oribila scenă de la Borderie, strigătele conştiinţei deveniseră şoapte. Trecutul se va şterge, credea ea şi se lăsa în voia speranţelor unei vieţi cu totul noi şi mai fericite, cînd, într-o zi, unul dintre servitorii de la hotel apăru şi spuse:
— Jos se află un om care cere să vorbească cu doamna marchiză.
427
CAPITOLUL 51.
Pe jumătate întinsă pe canapea, cu cotul pe o pernă, cu fruntea sprijinită în palmă, doamna Blanche o asculta pe mătuşa Medie care îi citea o carte nouă.
— Ce fel de om? întrebă ea fără să ridice capul.
— Nu-i pot spune doamnei marchize decât că individul e tânăr, îmbrăcat ca un ţăran şi presupun că e în căutarea unei slujbe.
— Probabil vrea să-1 vadă pe domnul marchiz.
— Doamna mă va scuza, dar cu dumneavoastră doreşte să
vorbească.
— Atunci află cum îl cheamă şi ce vrea.
Mătuşa Medie nu avu timp să termine pagina că servitorul se şi întoarse.
— Omul, zise el, pretinde că doamna marchiză va înţelege despre ce e vorba de îndată ce va afla numele lui.
— Şi cum îl cheamă?
— Chupin.
Efectul produs fu acela al unui obuz care explodase în camera din hotelul Meurice. Gemând stins, mătuşa Medie scăpă cartea din mână şi se prăbuşi pe scaun, nemişcată, cu braţele atârnând. Doamna Blanche însăşi, se ridică brusc, mai palidă decât capotul ei de caşmir alb, cu privirea tulbure, cu buzele tremurânde.
— Chupin? repeta ea, ca şi cînd ar fi sperat că n-a auzit bine.
Apoi i se adresă servitorului pe un ton uşor răstit :
— Spune-i acestui om că nu vreau nici să-1 văd, nici să-laud. E
inutil să-şi închipuie aşa ceva. Nu-1 voi primi niciodată.
Dar în timp ce servitorul se îndrepta spre uşă, mergând de-a-ndărătelea, tânăra femeie se răzgândi.
— De fapt nu, rosti ea, m-am gândit, spune-i să urce.
Servitorul ieşi, iar cele două femei rămaseră una în faţa celeilalte, nemişcate, uluite, cu inima strânsă de cele mai înspăimântătoare temeri.
— E unul dintre fiii bătrânului ticălos de Chupin, rosti în cele din urmă doamna Blanche.
Nu se înşela. Era într-adevăr fiul cel mai mare al lui Chupin, cel 428
căruia bătrânul pungaş, în pragul morţii, îi încredinţase secretul său.
Ajungând la Paris, acesta bătuse trotuarele de dimineaţa până seara, întrebând în dreapta şi-n stânga de adresa marchizului de Sairmeuse. I se indică hotelul Meurice, unde veni în goană. Dar nu ceru să vorbească cu doamna marchiză decât după ce se asigură că Martial lipsea.
Haimanaua îşi pregătise dinainte o mică istorioară, dar măreţia salonului îl ului într-atât încât rămase cu gura căscată.
După un moment, văzând că tânărul stătea prostit cu un surâs tâmp pe buze, frământându-şi şapca în mâini, doamna Blanche se hotărî să rupă
tăcerea.
— Ce doreşti? îl întrebă ea.
Fiul lui Chupin se intimidase, dar nu-i era frică. Păstrându-şi masca de stângăcie, îşi regăsi îndrăzneala şi începu să povestească, cu multe fraze inutile, că a fost obligat să plece de la ţară din cauza numeroaselor necazuri întâmpinate acolo şi că, în consecinţă, nu avea din ce să trăiască.
