— Înainte de toate, îi spusese el, cu un surâs larg, constat identitatea persoanelor care mă onorează cu încrederea lor. E o mostră a iscusinţelor mele, pe care o ofer.. gratis. Dar doamna ducesă să nu se teamă, sunt discret prin caracter şi meserie. Un mic accident înainte de căsătorie se întâmplă atât de uşor!
Aşadar Chefteux era încredinţat că ducesa de Sairmeuse îşi căuta propriul copil. Blanche nu încercă să-1 contrazică. Era mai bine să creadă
acest lucru decît să bănuiescă adevărul.
Doamna Blanche se întoarse într-o stare demnă de milă. Se simţea prinsă ca într-o plasă din care nu putea să iasă şi la fiecare mişcare, departe de a putea să scape, firele se strângeau în jurul ei. Avea acum trei stăpâni care printr-un gest, printr-un cuvânt, printr-o privire puteau s-o facă să se încline ca o trestie. Şi nici nu mai era liberă ca altădată.
Martial se întorsese. Somptuoasa instalare în palatul Sairmeuse se terminase. De acum înainte, tânăra ducesă era condamnată să trăiască sub privirile a cincizeci de servitori, dintre care cel puţin patruzeci îi erau duşmani, care îi supravegheau şi îi urmăreau mişcările, căutând să-i ghicească cele mai intime gânduri. Mătuşa Medie se dovedi prin urmare foarte necesară şi n-o mai stânjenea. Îi cumpăra câte o rochie de fiecare dată când îşi cumpăra şi ea, o târa peste tot după sine, şi ruda cea săracă se declară încîntată şi gata la orice.
Chefteux n-o neliniştea nici el prea mult. La fiecare trei luni prezenta câte un raport asupra „cheltuielilor de cercetare" , care se ridicau la circa zece mii de franci, şi era clar că va continua să tacă atâta vreme cât era plătit.
După doi ani doamna Blahche îi ceruse să renunţe la cercetări.
— Niciodată, îi răspunse el, voi căuta atâta timp cât voi trăi, cu orice preţ.
Din nefericire mai rămânea Chupin. Pentru început, fu nevoită să-i dea odată douăzeci de mii de franci. Apoi veni fratele lui mai mic care îl acuză că furase banii lui taică-său şi îşi ceru partea, ameninţând cu un cuţit în mână. Se bătuseră şi, cu capul înfăşurat în cârpe însângerate, Chupin se 434
prezentase în faţa doamnei Blanche.
— Daţi-mi, îi spuse el, suma pe care bătrânul a îngropat-o şi îl voi lăsa pe fratele meu să creadă că eu am fost acela care am luat-o. Altfel va trebui să-i mărturisesc de unde iau bani şi prin ce mijloace.
Departe de a fi precaut, aşa cum îi dicta propriul interes, părea să
aibă o plăcere de brută compromiţând-o pe ducesă. Asediase de-a dreptul palatul Sairmeuse. Venea la orice oră, dimineaţa sau seara, fără să-şi facă
griji din cauza lui Martial. Servitorii erau uluiţi să-şi vadă stăpâna, altminteri atât de trufaşă, părăsind totul, fără nici o ezitare, pentru acest om cu înfăţişare dubioasă, care puțea a tutun şi rachiu.
Chupin devenea din zi în zi mai nesăţios.
Într-o noapte fu arestat într-un loc rău famat. Poliţia, uimită să vadă
atâta aur la un asemenea nenorocit, crezu că făptuise o crimă. El dădu numele ducesei de Sairmeuse. Din fericire, în acel moment Martial era la Viena, căci a doua zi un inspector de poliţie se prezentă la palat.
Şi doamna Blanche trebui să îndure îngrozitoarea umilinţă de a recunoaşte că, într-adevăr, ea îi dăduse acea sumă mare de bani acelui om, a cărui familie, adăugase ea, îi făcuse pe vremuri, unele servicii.
Deseori, mizerabilul îi scria: „Aduceţi-mi suma cutare, la ora cutare, în locul cutare" . Şi ea, mândra ducesă de Sairmeuse, nu întârzia niciodată. Apoi întâlnise, nu se ştie unde, pe o oarecare Aspasie Clapard, de care se îndrăgostise şi, cu toate că era mai în vârstă decât el, se căsători cu ea. Doamna Blanche plăti cheltuielile de nuntă.
Altădată, vru să se stabilească, definitiv, zicea el, ca să trăiască din munca lui. Cumpără stocul unui negustor de vinuri, pe care ducesa îl plăti şi care fu băut în cel mai scurt timp. Avu un copil şi doamna Blanche trebui să plătească botezul, aşa cum plătise şi nunta, fericită că Chupin nu-i ceruse să fie naşa micului Polyte, aşa cum un moment avusese intenţia.
De două ori doamna Blanche fu obligată să plece împreună cu soţul ei, însărcinat cu importante misiuni diplomatice, la Viena şi Londra.
Rămăsese aproape trei ani în străinătate. Ei bine, în tot acest timp primi cel puţin o dată pe săptămână scrisori de la Chupin. De câte ori n-a invidiat soarta victimei sale! Ce însemnase, în comparaţie cu viaţa ei, moartea lui Marie-Anne? Îşi spunea că toate chinurile provocate de otravă
nu erau mai cumplite decît spaimele pe care le trăia ea.
435
CAPITOLUL 53.
Cum de Martial nu observă şi nu bănui nimic? Modul de viaţă pe care îl adoptase împiedica adevărul să ajungă până la el.
Nu trecuse nici primul an de căsnicie, că rupsese aproape cu soţia lui. Era în continuare plin de deferență şi atent faţă de ea, dar nu mai aveau nimic comun decât numele şi unele interese.
Trăiau fiecare separat şi nu se întâlneau decât la cină sau în timpul petrecerilor pe care le dădeau şi care erau printre cele mai strălucitoare din Paris. Ducesa îşi avea apartamentele ei, servitorii, trăsurile, caii. La douăzeci şi cinci de ani, Martial, ultimul descendent al importantei case Sairmeuse, pe care soarta îl copleşise cu favoruri, care avea de partea lui tinereţea şi bogăţia, el, care reprezenta unul dintre cele opt sau zece nume celebre din Franţa, o inteligenţă superioară, era strivit de povara unui plictis de nelecuit.
Moartea lui Marie-Anne secase în el toată sensibilitatea.
Văzându-şi viaţa golită de orice bucurie, încercă să şi-o umple de zgomot şi agitaţie. Se aruncase în arena politică, aşa cum un bătrân lord blazat se aşază să joace cărţi.
Trebuie să recunoaştem că doamna Blanche ştiu să se menţină
deasupra evenimentelor şi să joace, cu o constanţă, plină de eroism, comedia fericirii. Doar mătuşii Medie, şi asta rareori, îşi dezvăluia adâncurile sufletului. Anii totuşi aduseseră unele alinări.
Odată, Chupin nu dădu nici un semn de viaţă timp de şase săptămâni. Ce se întâmplase cu el? Această tăcere i se păru doamnei Blanche la fel de ameninţătoare ca liniştea dinaintea furtunii. Un ziar îi explică misterul. Chupin fusese închis. Mizerabilul, într-o seară când băuse mai mult ca de obicei, se luase la ceartă cu frate-său şi îl omorîse cu câteva lovituri de rangă. Fu condamnat la douăzeci de ani de muncă
silnică şi trimis la Brest. Condamnarea nu-i aduse însă linişte doamnei Blanche, Chupin îi scrise de la ocnă şi încredinţa scrisoarea unuia dintre prietenii lui, care fusese pus în libertate. Aşa că într-o dimineaţă, un om, ale cărui priviri o înspăimântară, îi aduse doamnei Blanche un scurt bilet:
„Mă plictisesc aici de moarte. Cu toate că îmi risc pielea, vreau să
evadez. Veniţi la Brest; vizitaţi ocna, vă voi vedea şi ne vom înţelege. Şi 436
nu înârziaţi, altfel mă voi adresa ducelui care îmi va obţine graţierea în schimbul a ceea ce îi voi spune.”
Blanche întreprinse această călătorie, vizită ocna, dar nu-1 văzu pe Chupin. Cu o săptămână înainte avusese loc un fel de revoltă, soldaţii de pază trăseseră şi Chupin fusese ucis. Şi totuşi, întorcându-se la Paris, ducesa nu îndrăznea să se bucure prea mult. Presupunea că nenorocitul încredinţase creaturii cu care se însurase secretul puterii lui.
— Voi afla în curând acest lucru, își spuse ea.
Într-adevăr, nu după multă vreme, văduva Chupin se prezentă umilă
